Wednesday, December 19, 2007

E dupa-amiaza si sunt acasa. Mai sunt 6 ore.

Nu mai am nici emotii. Ieri numai asta puteam sa zic Am emotii, am emotii. Cand am emotii parca sunt retardata. Sunt altfel de emotii decat cand am plecat in iunie, pentru ca acuma stiu ce las si stiu si la ce ma duc, dar nu sunt sigura ca mai stiu exact la ce ma duc, pentru ca departarea le-a facut sa para altfel, cred ca exagerate si intr-un sens si in altul. Mama a facut deja sarmalele si tata a sters de praf telefoanele noastre si le-a incarcat cu centi. Doua saptamani nu ma voi opri.

Ceau Structura, ceau Vaporet, ne vedem in 2008!

Tuesday, December 18, 2007

stau singura (de sase luni),

si imi place sa stau singura si cred ca eu trebuie sa stau singura, pentru ca vreau ca in timpul liber sa fac lucrurile in timpul meu, care am impresia ca e altul decat timpul lumii si ca in orice caz e un timp de neinteles. pentru ca fac lucrurile si foarte repede, unele, insa altele le fac foarte incet si nu as putea sa dau o explicatie nici pentru unele nici pentru altele. insa cel mai important este ca nu stiu cine ar intelege ca eu minute in sir, chiar si o jumatate de ora, uneori chiar si doua jumatati de ora intr-o zi, nu fac nimic, chiar nimic, si asta fara sa am ceva (probleme). pur si simplu trebuie sa ma opresc. si stiu ca oamenii inteleg multe lucruri pe care le fac ceilalti, tot felul de activitati, insa asta nu e nicio activitate, nu e nici macar ceva zen sau meditatie transcendentala, care si alea sunt de inteles. nu e nimic deosebit, uneori ma gandesc la ceva anume, alteori la nimic, uneori imi amintesc sau imi fac scenarii, alteori ma uit in jur. si nu ma deranjeaza daca cineva ma intrerupe din nefacutul nimic, ca ma intrerup fara probleme, insa m-ar deranja ca m-as tot gandi cum si cand sa incep sa nu fac nimic, si chiar asta e cu nefacutul nimic, ca el survine cand e momentul lui.

(tata este deseori vazut pe la colturi de strada in oras, unde isi aprinde o tigara si sta si sta si se uita, si l-am intrebat o data de ce sta asa la colt de strada, si mi-a zis ca se gandeste incotro sa o ia).

Monday, December 17, 2007

I am very very happy so please hurt me

pot sa imi imaginez aproape orice, adica pot sa ma imaginez pe mine in aproape orice situatie. insa ce nu pot sa imi imaginez deloc e cum e sa mori, adica cum o sa mor eu. cum nu imi pot imagina, m-am gandit sa incerc (ce naiv, ce naiv) sa vad cum poate fi. stateam intinsa pe pat si mi-am zis sa nu mai misc deloc si sa imi opresc respiratia. insa mi-am dat seama ca nu stiu exact daca se moare pe expiratie sau se poate si pe inspiratie, nu mi-am pus problema pana acum. am incercat ambele variante, insa oricum se instaurase un pic comicul, si am incetat experimentul si m-am ridicat sa ma duc la baie. si atunci abia mi-am dat seama ca daca as fi murit nu m-as mai fi ridicat sa ma duc la baie, si asta mi s-a parut de neimaginat. si in baie cand am intrat am simtit mirosul sapunului, puternic, un miros care imi place, si din nou mi-am dat seama ca daca as fi murit nu as mai fi simtit mirosul ala si atunci m-a apucat plansul, si am zis un fel de rugaciune asa, ca mi-as dori ca pe lumea cealalta sa fie mirosuri care mie imi plac. am dat drumul la apa, si era calda, nu foarte calda, si o auzeam cum curge, si din nou mi-am dorit ca pe lumea cealalta sa fie si apa calda. apoi mi-am zis ca ar trebui poate sa ating inaltimi spirituale unde sa nu simt nevoia de sapun watermelon si apa calda.

Sunday, December 16, 2007

no grace

nici nu stiu ce imi da o multumire mai mare: sa imi iau obiecte sau sa arunc obiecte. deja ma gandesc cu satisfactie ce se va goli casa inainte sa plec, cum o sa arunc gunoiul, reciclabilele. vor ramane, demne, numai Structura, patul si Zona Entertainment. simplu si curat.

azi mi-a dat prin cap sa imi fac un blog financiar, secret desigur, si asta pentru ca 1.nu cred ca ar interesa pe cineva si 2.mi-e rusine ca am aceasta preocupare.

adineaori ma intrebam pe ce dracu imi cheltuiam banii in romania, ca parca pe nimic, si tot nu aveam nimic, si totusi pe ceva ii cheltuiam.

as vrea sa am consilier financiar.

as mai vrea ca in romania sa nu ma intrebe nimeni 'cat castigi'. si apoi sa faca comentarii fara sa stie situatia de la fata locului.

mi-am dat seama ca daca as vrea sa traiesc cu cineva, ar fi ca sa intre doua salarii in casa si sa fiu si eu mai linistita.

chiar la inceput aici am vazut la televizor un motivational speech in care o faimoasa magnata spunea ca femeilor in general le e jena sa aiba bani, ca nu stiu cum sa se apropie de proprii bani, ca mai degraba fac voluntariat, ca le e frica de banii lor, ca nu vor sa aiba de-a face cu ei, ca sunt o corvoada. si ma gandesc ca e explicabil, ca in istoria colectiva feminina nu a existat capitolul asta, femeile depindeau financiar de barbatii lor si deci e ceva relativ nou pentru ele (noi hmmmm)sa-si aiba proprii bani.

faptul ca am scris acest post este pentru mine un act de curaj. (e un post fara strop de gratie).

repet: as vrea sa locuiesc intr-un apartament cu vedere la cimitir.

Friday, December 14, 2007

'Pot sa iti fur o tigara?'

Nu stiu daca stiti, cel mai probabil ca stiti, o manifestare a spiritului american in modul loisir este jocul. nu stam si vorbim si barfim si analizam, ci jucam un joc. o fi bine, o fi rau...

Am participat la o reuniune tip cina festiva cu cadouri in care, desigur, nu doar s-au dat si primit cadouri, ci s-a inscenat un mic joc. la venire fiecare a adus un cadou, l-a pus la gramada si a primit un numar. la momentul cadouri, se extragea un numar din bol si omul cu numarul respectiv isi alegea un cadou din gramada. insa asta ar fi fost prea simplu. puteai fie sa iti alegi un cadou din gramada, fie sa furi un cadou de la altcineva care si-l luase deja, iar cel furat putea la fel, fie sa aleaga fie sa fure. mentiune: un obiect nu putea fi furat decat de trei ori. la inceput, fiecare, cuminte, isi alegea un cadou din gramada. lucrurile decurgeau simplu si frumos. pana cand cineva s-a gandit sa fure. si de aici s-a declansat un lant intreg de 'furturi'. (ceea ce spune multe despre natura umana, sau am eu inclinatia sa vad imprejur lucruri care spun multe despre natura umana). si mi-a venit si mie randul sa fiu furata. ce credeti ca am facut? am ales cadou din gramada sau am furat la randul meu? raspunsul e evident: am furat la randul meu. mai mult, dupa asta am aranjat cu colegul de masa ca, cand ii vine randul, sa fure pentru mine obiectul meu initial, care apoi nu mai putea fi furat pentru ca va fi trecut prin trei furturi. ceea ce a si facut, iar apoi am schimbat intre noi obiectele, si iata ca s-a restabilit dreptatea.

Cand eram mica nu dormeam pe tren, de frica sa nu mi se fure valiza. sau ionuka facea asta? sau amandoua? si care dintre noi avea obsesia 'furturi, talharii'? plus: dau tigari aproape oricui imi cere insa doar atata pretind sa nu foloseasca formula 'pot sa iti fur o tigara?'

Thursday, December 13, 2007

seven

draga blogule, draga aerule, iubiti cititori,
azi am fumat 7 tigari (i.e. doar sapte. sau decat sapte, pentru amuzament).

as vrea sa mai scriu despre filantropia in aceasta tara si despre filmul 'for the bible tells me so', dar sunt asa de obosita ca nu mai pot nici sa pun un link la filmul asta. e altfel de oboseala ca in romania.

fierbe oul si ma culc.

Tuesday, December 11, 2007

the view

e clar: eu nu mai trebuie sa fiu lasata in lumea obiectelor. adica, ce mai, la shopping. nu se poate, de toate vreau, si fular, si parfum, si carti, si agrafe, si sosete, si dvduri, si storcator de fructe desi nu storc fructe, si maieu desi nu port maieu, si manusi, si cipici hihi, si agende, si sutiene, si rujuri, si jambiere, si geci. si faza e ca mi le pot lua, ma rog, nu la modul imperial, adica tot tot tot ce vreau in fiecare minut, si mi le si iau, unele, insa e dorinta asta mai tare decat mine, eu eram cu spiritul!! nu intru in panica, ma intreb doar asa, detasat, oare cand o sa ma lase fascinatia asta a puterii de cumparare, daca niciodata?

as vrea sa locuiesc intr-un apartament cu vedere la cimitir. dar nu in romania (ce era sa spun acuma, doamne, o e-nor-mi-ta-te).

Monday, December 10, 2007

no more woody allen

nu imi mai plac filmele cu oameni inteligenti si cu nevroze, care isi dau replici istete si poarta interminabile conflicte de orgoliu si desteptaciune, si se seaca unii pe altii pe toata durata filmului, care, de fapt, ar putea dura la infinit, nici nu stii ce il face pe regizor/scenarist sa incheie filmul la un moment dat si nu la alt moment dat.

Sunday, December 09, 2007

tuareg

mie si de asta imi place weekendul pentru ca pot sa dorm cat vreau eu dimineata, si da, dorm in prostie in weekenduri. si nu e numai dormitul, care oricum e genial, cat faptul ca visez foarte mult dimineata cand dorm cat vreau eu si imi si amintesc ce visez.

insa azi dimineata a fost asa...nu am cuvinte. mi-am depasit conditia. anume: am visat ca eram intr-o vizita si trebuia sa fiu la aeroport ca pleca avionul la 8 seara si cum mergeam noi pe strada mi-am dat seama ca e 9 fara un sfert. (in vis se intamplau tot felul de lucruri, dar trecem peste ele). si atunci, efectiv m-am trezit din somn si AM DAT TIMPUL INAPOI si m-am culcat la loc si nu mai era ora 9 fara un sfert ci era 5 fara un sfert, numai bine ca sa ajung acasa si sa ajung la 6 la aeroport. insa, insa: nu se stie de ce, alergam, si trebuia sa trecem peste un pod si tot alergam spre el, si cand colo, era de fapt numai inceputul unui pod, si cadeam, cadeam, cadeam, si in cadere vedeam podul de langa, care era podul bun, si nu am inteles de ce naiba trebuie sa murim asa, si in cadere am rostit distinct un singur cuvant: tuareg.

Friday, December 07, 2007

madame bovary

am visat ca aveam 50 de ani si muream de cancer. si tin minte ca in jurul meu oamenii se simteau bine si nu intelegeau de ce eu nu ma distrez. (nu stiu de ce eu nu am spus la nimeni ce am).

uneori mi se pare ca si un te iubesc spus la betie e mai valabil decat orice.

sunt de dimineata pana seara concentrata sa fac ceea ce se cuvine sa fac. si fac, pentru ca ma concentrez suficient de mult. ma gandesc (cu jena) ca de fapt sunt femeia victoriana care scrie scrisori interminabile si tanjeste dupa nu stiu ce. si cand vine vechilul o apuca migrenele.

(aici la Structura ceva miroase dubios de patru zile si eu nu stiu ce si asta ma exaspereaza, nici nu ma deranjeaza atat mirosul in sine cat faptul ca nu stiu de unde vine, am mirosit pana si tastatura de la laptop).

azi mi-am dorit sa fiu bogata !!! asa ceva...

Tuesday, December 04, 2007

electric _ erotic Tori








*poza 4 e Raspberry Swirl, nebunieee, viiiis.

Saturday, December 01, 2007

****

Draga blogule,

Azi a nins, prima data, si inca ninge. Am facut si niste poze, si pregatisem mental un colaj dar nu gasesc locul din calculator unde sa pun memory cardul. !!!


Draga Oli,

Mai stii cand am picat pe jos de ras, pe somptuoasele coridoare ale liceului, ca eu nu puteam nicicum sa cant o melodie care imi placea si voiam sa-ti zic de ea. Iat-o. O tot ascult, si inca imi place, si nici videoclipul nu e rau. Acuma vad ca la refren e Because I'm so in awe of you. Ce fain.


Draga Ionuka,

Poti te rog sa incluzi melodia de mai sus in playlistul perfect 'sarbatori 2007'?

Friday, November 30, 2007

'Still Life'


de Jia Zhang Ke.
cel mai frumos film.

Ionuka, e pe netflix, am verificat.

Tuesday, November 27, 2007

free running

iar eu o iau dimineata pe chesterfield in jos, realizez ca am mersul bizar de autist high-functioning, inca flexez prea mult genunchii la fiecare pas, am termosul-cana de cafea lipit de palma stanga si cu dreapta tin prima tigara care imi furnica sangele la primele fumuri, si daca e si soare sunt asa de fericita aici, parca as fi scapat dintr-un lagar.

si ziua trece, ca un free running, cu soarele in fata, si eu iar sunt fericita, asa de fericita ca ma duc si la Prajitura, desi e marti.

si adorm la 8.30 p.m., dupa o emisiune despre pictura rupestra, si visez ca sunt acasa, trecem cu ionuka pe sub pod pe la caminu, e iarna dar e soare, si ne intalnim cu zamfir care are in mana o minge de baschet, si ne salutam, si trecem mai departe, si eu vad distinct un tren de marfa, in lumina foarte clara a soarelui.

Saturday, November 24, 2007

Happiness

Happiness is only real when shared
Happiness is only real when shared
Happiness is only real when shared

Nu mai trebuie sa spun ca m-a doborat acest film. Pe la sfarsit imi curgeau lacrimile, la fel ca unei batranici de langa mine. Un film de Sean Penn (emoticon cu aplauze). As vrea sa citesc si cartea. Am citit ca e mai documentaristica.



+ un after-party, unde party=film, asa, ca sa ne mai revenim. la festivalul european de film, care a inceput azi, filmul slovac 'Two Syllables Behind', light, fara pretentii (sper), si (VAI, IMI VINE SA SCRIU IN ENGLEZA!) mai ales atmosfera inconfundabila si atat de familiara si de draga de europa de est. and all these cute eastern-european babes..

Wednesday, November 21, 2007

The view

Ieri si azi m-am plimbat prin n magazine in interes de serviciu (nu, nu sunt distribuitor) si am luat contact cu imensa lume a obiectelor. Am vazut obiecte atat de frumoase ca mi-au taiat respiratia. si atunci instantaneu mi s-a declansat un drum, unul din drumurile pe care e foarte posibil sa o apuc, un drum care nici nu e atat de inimaginabil, pe care mi l-am mai imaginat si inainte insa printre multe alte drumuri. o sa ajung seara de seara franta acasa, intr-un apartament nu mare, cu vedere la ocean, sau si la ocean si la munte, aranjat cu bun gust, plin de obiecte dragute, o sa beau bauturi fine si o sa ma duc la spa, o sa port haine frumoase si o sa am mancaruri sofisticate, o sa imi schimb mobila o data la doi ani, o sa am produse de baie si de par si de corp care o sa inunde baia cu mirosul lor, o sa ma uit la filme pe un ecran cat jumatate de perete, o sa plang din cand in cand pana la transpiratie cand o sa ma uit la pozele in care eram eu si ionuka, eu si ionuka, si mama si tata se iubeau si erau tineri si bunica ma tinea in brate ca pe cel mai sfant lucru de pe lume, insa o sa fac asta rar pentru ca ma va dobori tot mai tare, o sa ma duc in romania unde pentru cateva saptamani imi voi baga picioarele in orice disciplina si voi trai din tot sufletul meu de cateva saptamani, apoi o sa ma intorc si o sa vin franta seara de seara acasa, in apartamentul meu cu vedere la ocean, sau si la ocean si la munte, si la un moment dat o sa mor de vreun atac de cord sau cerebral (visand pentru o secunda ca te leagan intr-un pat mare de copil mic).

Sunday, November 18, 2007

dolce far niente & romantic swingtronica

azi pe seara mi-am mai revenit un pic. adica nu m-am mai gandit atata la mine sau la planeta. (aici am descoperit simtul civic si, ca atare, cum nu am masura, ma gandesc neincetat cand la mine cand la semenii mei cand la tara iar la mine la planeta la semenii mei si tot asa). si am ajuns un pic la starea asta:

Pictura se cheama 'dolce far niente' si apartine lui john william waterhouse, pictor prerafaelit englez. am ajuns la el de la o alta pictura, 'the siren', care m-a atras din prima si in acelasi timp mi-am zis 'ce kitsch', nu stiu de ce. si apoi m-am uitat la alte si alte picturi ale lui si am alunecat fara sa imi dau seama in romantismul si dramatismul lui.

insa langoarea incepuse deja, cu o muzica de care uitasem, si mi-am amintit si am tot ascultat-o. (am descoperit-o la philippe, in camera de sus). koop. asa o tristete tristete tristete dar pe niste ritmuri frivole si 'romantic swingtronica'. a fost ciudat ca imi aminteam ca e dansabila, ceea ce si e, si cand am pus-o m-am ridicat deja sa dansez si dupa cateva secunde m-am oprit si m-am dus sa ma sprijin in coate pe masa de la bucatarie, ca mi s-a parut foarte trista. dupa aia mi-a trecut e prima melodie http://www.myspace.com/koop, koop island blues.

Thursday, November 15, 2007

Despre toate aceste uratenii nu am vrut sa spun pana acum, dar acum nu ma pot abtine si spun, poate o sa sterg la un moment dat, ca mi-e un pic scarba

azi am simtit ca s-a umplut paharul, desi stiu ca e posibil sa nu se fi umplut, nu de alta dar asa e in general: se poate mult, mult mult mult mai decat ne imaginam la un moment dat. dar imi doresc sa se fi umplut, totusi.

azi am aflat ca in oras traieste, alaturi de oameni, un alt animal din seria de animale noi pe care nu le stiam: coiotul. el se plimba mai ales noaptea si daca ii e foame mananca linistit o pisica sau un caine. acest animal, cum spuneam, se aduaga seriei 'animale noi', care mai cuprinde ratonul, sconcsul, si, sa zicem, veverita, ea nu pentru ca e chiar noua dar noutatea sta in raspandirea ei. am vazut oameni in statia de autobuz hranind veverita. ca sa nu mai zic prin parcuri.

acuma eu nu stiu cum sa spun, mi-e si jena, dar mie imi e scarba de animale. am asa o scarba viscerala, care creste cu varsta. cu animalele pe care le stiu de mica m-am mai obisnuit, sa zicem. adica nu mai pot sa zic ca imi e scarba de: vaca, oaie, porc, cal, gaina, gasca, rata. (iar cainele nu e animal). mai tolerez usor pisicile, cred ca pentru ca au stat atata timp in preajma omului.

si de unde aici sunt recunoscute si respectate atatea sensibilitati, fix sensibilitatea asta mie nu imi e recunoscuta. si eu care nu am alte sensibilitati din nomenclatorul de sensibilitati, ca sa zic ca deranjez societatea cu ele... mai mult, ma simt un pic mic monstru ca nu imi plac animalele, ca sustin cu jumatate de gura ca prefer sa nu le vad in preajma mea, ca nu mi se pare normal sa mi se plimbe sconcsu prin fata balconului sau sa misune ratonul in jurul blocului.

si acum coiotul...

Saturday, November 10, 2007

'Tigara infinita'

mi-am petrecut vreo 25 de minute din viata gandindu-ma ca as vrea sa ii iau un interviu lui david lynch si stabilind exact intrebarile pe care i le-as pune. mi-am dat seama ca ar trebui sa dureze minim 3 ore si ca nu am vorbi deloc despre filme.

dupa ce am iesit de la lucru, in fata cladirii, avand pachetul de tigari in mana, unu s-a stropsit la mine ca sa nu fumez langa el ca are alergie. (eu nici macar nu aveam de gand sa fumez acolo). nu m-am lasat intimidata si i-am raspuns logic si ferm. tin minte ca tot foloseam cuvantul 'assume' si ca in dialog s-a ajuns si la 'semantics'. apoi i-am redat discutia unui prieten la barul de langa si m-am trezit spunand 'ce s-ar face oamenii astia pe timp de razboi', dupa care mi-am dat seama ca poate nu ar fi trebuit sa zic asta, nu cadreaza cu societatea in care traim, in fine.

cred ca nimic nu e mai dezgustator pentru omul contemporan din lumea civilizata decat lipsa de masura. gestul sa fie masurat, cuvintele masurate, mancarea masurata, privirea masurata, reactia masurata, vocea masurata. si nu e un lucru rau in sine, insa nu cred ca e fezabil. sau in orice caz duce la o duplicitate la care nici nu vreau sa ma gandesc. mie uneori imi vine sa spun (mai ales sa spun) lucruri nu neaparat masurate si cred ca tuturor le vine din cand in cand, dar se retin, la fel cum ma retin si eu. si uite asa, ne rumegam nemasurarile pe furis, in iPod sau pe forumuri sub protectia anonimatului. de ceva vreme, ma intreb daca nu cumva scriu prea multe posturi pe blog, nemasurat de multe.

daca privim cu minima atentie oamenii din statia de transport in comun, respectiv vaporas, vom observa ca nimeni nu sta pur si simplu. fiecare face cate ceva. ce fac ei? unii studiaza sau muncesc in continuarea programului de lucru, avand in fata fie foi subliniate fie laptop. altii se ocupa cu telefonul sau cu nu stiu cum se cheama aparatul ala pe care te joci jocuri. altii citesc ziare sau carti despre succesul in viata pe diverse planuri. altii asculta muzica in casti. altii mananca sau beau cafea, suc sau apa. eu ma incadrez in penultima categorie si asta in parte din cauza ultimei categorii. mi s-a accentuat sindromul 'nu suport zgomotele facute de oameni cand mananca sau beau'.

ieri mi-a venit spontan si foarte puternic sa imi sterg tot blogul, insa imediat mi s-a parut un gest de drama queen si am renuntat.

imi e foarte dor de prieteni. cred ca reiese.

Wednesday, November 07, 2007

orasul se afla tot acolo/casele sunt tot acolo

Blocul in care mi-am petrecut copilaria exista si acum, cred. La fel si blocul bunicilor. La fel si blocul in care am trait pana la 30 de ani. Liceul in care am invatat timp de opt ani e un monument, sunt aproape sigura ca oricine care si-a petrecut acolo patru sau opt ani, zi de zi, nu are cum sa fie apoi un imbecil. Pur si simplu zidurile acelea obliga si formeaza. Nu mai vorbesc de cladirea universitatii, peretii striveau pur si simplu, scarile acelea. La ziar la fel, am lucrat opt ani intr-o cladire careia ii eram recunoscatoare in fiecare zi. Geamul de pe colt, cu vedere la bulevard, cate ceasuri am tot stat si am privit strada. Cladirea teatrului ma copleseste de fiecare data cand intru in ea, fara incetare. Aici cunosc majoritatea cladirilor vechi, unele pe nume, unele pe diversele nume pe care le-au avut in timp (au fost ancora mea).

*

Cand ma doboara sentimentul de nimic nu dureaza, uneori bland alteori taios, imi amintesc de toate aceste cladiri care sunt inca acolo si vor mai fi, da, zidurile au fost bune cu mine.

*din 'vis de toamna' de jon fosse

Tuesday, November 06, 2007

Viata e o sala de cinema

1. Chiar ma intrebam ce se intampla cu mine. Am vazut filmul 'Coeurs', tradus seducator 'Private Fears in Public Places', si pe parcursul filmului ma tot miram cum de joaca asa prost actorii, ma rog, majoritatea. Strident, cabotin, rigid. Cand ajung acasa, caut despre film si vad ca actrita care mie mi s-a parut ca a jucat cel mai prost a luat un premiu la un important festival. Am inceput sa imi pun intrebari, m-am si deprimat putin. Mi-am mai revenit cand l-am auzit pe Matt Damon, un actor pe care pana acum il stimez, zicand ca se intampla ca 'bad acting' sa fie si premiata.

2. Ma asteapta peste cateva zile niste delicatese Lynch: 'Eraserhead' (primul L), 'Inland Empire' (ultimul), scurt-metraje (1966-1995) si un film despre Lynch, al carui autor e un mister. Si Alex, multumiri mii pentru conferinta de presa M.D. Vocea, tigara, Naomi.

3. Nici nu mi-am tras bine sufletul dupa VIFF, ca urmeaza EUFF - European Union Film Festival. Cinematograful la care se tine imi aminteste de cinemateca de pe Eforie.

4. Diseara ma duc la 'Insuportabila usuratate a fiintei'. 171 min. (am imbatranit).

5. Am citit ca Cristian Mungiu a zis ca in Romania isi va purta filmul prin localitati unde nici nu exista cinematografe. Nu imi dau seama cum va fi.

6. M-am tot luptat cu mine insami sa nu am nicio trasarire fata de superhipermegastarul Angelina, insa azi, cand din intamplare i-am vazut chipul intr-una din zecile de mii de reviste in care apare, mi-am tinut respiratia: este foarte frumoasa.

Saturday, November 03, 2007

Hopelessness

In aceste zile ma indurereaza mai mult ca oricand ce se intampla in tara. Descopar, cu o durere imensa, cata agresivitate zace in niste oameni cu care vorbesc aceeasi limba. Nu stiu cum s-a ajuns aici. Nu inteleg, ratiunea mi se blocheaza. Pana acum am refuzat sa vad, m-am protejat, eram prea aproape. Si poate ar trebui sa nu imi pese (cum sugera cineva pe un forum: v-ati dus, nu ne mai intereseaza parerea voastra - ce ineptie, ce durere, din nou), dar imi pasa, imi pasa, imi pasa. Si nu vad nicio iesire, iar asta ma doare cel mai tare.

Wednesday, October 31, 2007

Porcelain

Incredibil ce ma pot speria costumele astea stupide de halloween. Toata ziua am mers cu inima cat un purice, uitandu-ma atent in jur, macar sa nu ma ia prin surprindere. Sunt victima perfecta a acestei sarbatori incalificabile. Cred ca ar trebui sa ma deghizez si eu odata si odata.

(Imi amintesc: ce frumoasa si misterioasa e seara de 1 noiembrie, de ziua mortilor, la noi in cimitir)

M-am reintalnit azi, dupa vreo patru luni, cu baiatul pe care l-am cunoscut imediat ce m-am mutat aici si cu care discutam aiurea despre tot felul de lucruri, in timp ce eu imi cautam un serviciu. E de o puritate imensa. Mi-a spus, in cel mai firesc si serios mod cu putinta, ca a ajuns la 86% din ceea ce este el cu adevarat. 'In orice caz nu mai putin de 86%'.

Vreau portelan, mult portelan.

Am urmarit, timp de cinspe minute, pe vaporet, o doamna mancand cipsuri: cum apuca cipsul de un colt, delicat, si il introducea in gura cat mai direct, fara sa atinga buzele si sa strice rujul. Ce spectacol fermecator al inutilitatii perfecte...

M-am intrebat daca in ipoteza in care as avea o fiica (in Romania fiind) si ea si-ar dori foarte tare sa fie miresuţă, oare i-as face hatârul asta? Sunt 86% sigura ca da.

Je me souviens - M.

gratia cu care isi poarta fiecare zi, indiferent din ce unghi ai privi-o. deciziile majore bine cumpanite si apoi luate cu seninatate, acea seninatate care stie ca implineste un destin. face parte din acei foarte putini oameni care detin un, nu stiu cum sa zic, un bun-simt al situarii in lume. o vad: la birou, suna un telefon, intra cineva, altcineva asteapta deja, suna alt telefon, cineva de alaturi tine neaparat sa-i vorbeasca in clipa aceea; nu ofteaza, nu zbiara, nu injura; bea apa dinr-o cana (galbena), priveste, vorbeste, rezolva, rade, se mai minuneaza, ia distanta, iar rezolva si stiu precis ca in nici cinci minute isi va face timp sa limpezim o framantare a mea care 'nu sufera amanare' si de care a doua zi tot ce se poate ca o sa imi amintesc razand. am lucrat impreuna un an, cel mai glorios an. ma urmareste atent prin toate ocolurile gandurilor mele - tatonari uneori incoerente, entuziasme formulate pripit sau neguri neingaduit de absconse - si stim amandoua ca punctul va fi pus negresit pe i, nici nu mai conteaza de care dintre noi.

20 iulie 1988, Tescani

Bucuria rarisimă de a ajunge – în relaţia cu celălalt – la claritate.

(Andrei Plesu)


o vad: daca ar citi insemnarea asta, ar avea cateva secunde de stinghereala, apoi ar spune ceva lipsit de importanta (discretia emotiei), si si-ar vedea mai departe de ce a mai ramas din ziua de azi.

Tuesday, October 30, 2007

Tuesday, October 23, 2007

Ce se intampla?

Ce trece timpul, nu am cuvinte. De ce trece asa de repede? Ca sa il fac sa treaca mai incet, de fapt sa il simt cum trece, mi se intampla sa ma opresc din ce am de facut si pur si simplu sa las secundele sa treaca. Si chiar si atunci mi se pare ca trec atat de repede. Ce se intampla?

As vrea sa am 20 de ani ca sa ma duc la 'Sase personaje in cautarea unui autor' la Gradina Icoanei si Dorina Crisan Rusu sa cante la pian, dramatic si sfasietor.

Monday, October 22, 2007

Care este principala ocupatie a bulgarilor?

Chiar ma gandeam sa comentez la postul 'Emigrant' al lui Stingo, in nota 'oo, nu, aici in canada nu e asa, aici e o tara de emigranti, in care suntem cu totii bineveniti'. Si in mare asa si este, cel putin in discursurile publice, in institutiile publice. Si la nivelul experientei personale, ceea ce percepi din prima este respectul, oricine ai fi si de oriunde ai veni (cred), atata vreme cat de supui legilor si afisezi un comportament social civilizat. Nu m-am lovit de discriminare pana acum. Hmmm, poate mirarea 'cum de stii atat de bine engleza?!' ascunde o discriminare? Am preferat sa iau partea magulitoare.

Insa azi mi-a cazut din intamplare in maini ziarul 'The Vancouver Courier', unde am citit tot din intamplare un articol care se referea la recomandarile presedintelui comitetului de organizare a olimpiadei de iarna din 2010. Asa cum ma asteptam, fiind de fata la momentul recomandarilor, jurnalistul a revarsat ironii peste ironii la adresa presedintelui, pe merit sau nu, nu pot aprecia inca. Insa suvoiul de ironii nu s-a limitat la presedintele Furlong, ci a mers mai departe, muscand tot ce vede in cale. (Stiu cum e cu ironia, odata pornita, poate fi de neoprit). Ce raspunde jurnalistul la recomandarea lui Furlong, cam bizara ce e drept, ca pe parcursul jocurilor olimpice oamenii sa primeasca in casele lor straini din intreaga lume? 'Furlong is apparently hosting an impoverished family of goat herders from Bulgaria during the Olympics'. Bulgaria are cumva o reputatie de crescatori de capre si nu stiu eu? Nu ca ar fi ceva rau in a fi crescator de capre, insa ma indoiesc ca cresterea caprelor este ocupatia majoritatii bulgarilor din Bulgaria. Si iata cum se formeaza o opinie: 265 000 de cititori vancouverezi vor ramane cu impresia ca Bulgaria este populata de familii sarmane de crescatori de capre. Si asta numai pentru ca un jurnalist s-a gandit sa fie el pitoresc...

Friday, October 19, 2007

Ce trist, ce trist

Uneori mi-e atat de greu sa cred ca omul e mai mult decat o suma de pulsiuni, umori, conjuncturi, absolut toate explicabile. Si ca, in consecinta, lumea, prezenta si trecuta, nu e decat suma acestor sume. Si atunci totul devine atat de trist. E 10 fara 5. Cred ca ma culc.

Wednesday, October 17, 2007

Ce m-au strivit azi umbrelele

eu: doamne
eu: alex
eu: in lumea asta
eu: a obiectelor
eu: de aici
eu: is asa de multe
eu: asa,
eu: in magazine,
eu: te-ai pierde.
eu: sau tu nu te pierzi
eu: in lumea obiectelor expuse spre vanzare?
eu: mergi la sigur?
alex: merg la cunoscut.
eu: dar daca e O MARE de necunoscut?
eu: adica vrei sa iti iei o umbrela
eu: si vezi 300 de umbrele.
alex: iau una.
eu: care?
alex: neagra.
eu: imediat o iei?
eu: aha.
eu: deci mergi
eu: la minim
eu: necesar.
eu: simplissim.
eu: sa inteleg.
alex: da, ca altfel, da, e pericol de strivire si deruta
eu: dada
eu: strivire si deruta.
eu: ooo, ce m-au strivit azi umbrelele.

Tuesday, October 16, 2007

Vreau sa plec de acasa. Nu vreau sa plec de acasa.

Deja a ajuns sa nu mai mai mire, nici amuze, nimic din seria 'cum au ajuns oamenii la blogul meu', respectiv ce le-a dat prin minte unora sa caute pe google. M-am obisnuit ca oamenii cauta cele mai aberante lucruri, ca poate si eu caut lucruri aberante pentru altii, sau daca nu am facut-o pana acuma tot ce se poate ca o sa o fac la un moment dat. Dar de data asta nu ma pot abtine. Cineva a dat peste acest blog cautand vreau sa plec de acasa. Si asta deja mi se pare un pic ironic. Dar ironia e de fapt ca postul astfel descoperit era acela scris inainte de a pleca de acasa, in care spuneam ca sunt acasa si nu vreau sa plec. Cuvintele din palarie.

Saturday, October 13, 2007

Gus Van Sant, 'Paranoid Park'

Filmul lui Gus Van Sant, 'Paranoid Park', este un vis. Daca-mi permiteti, o capodopera. As vrea sa adaug mai multe, dar nu pot. E genul ala de film care suprima timpul, cred ca si spatiul, si care m-a suprimat si pe mine. Frumusete ireala.

Thursday, October 11, 2007

Ziarul

In fiecare dimineata, negresit, la capatul ultimei transe de scari rulante de la metrou, ma intampina o tanara care imparte ziarul Metro. Nimic nu e in neregula cu ea, per ansamblu, insa are ceva profund dizgratios si respingator. Nu ma pot minti: imi starneste repulsie. In fiecare dimineata, cand urc scarile rulante, sper sa nu o mai gasesc acolo. Si totusi ea e acolo. Zambeste, imi intinde ziarul, iar eu il iau. Nu pot sa nu il iau. Ma gandesc ca trebuie si ea sa isi termine gramada de ziare care i-a fost repartizata pentru ziua de munca. Iau ziarul si ma duc mai departe. Nici macar nu il arunc la primul cos de gunoi, dintr-un sentiment poate absurd de jena. Il pun in geanta, in timp ce scot tigarile sa fumez una pe drum. Langa biroul meu, pe calculator, s-a format deja un teanc de ziare Metro. Stiu ca atata vreme cat va fi acolo, voi lua ziarul. Macar de nu ar mai zambi.

Tuesday, October 09, 2007

Oh, Arta, Oh, Emotia, Oh, Lacrima! Plangeti? Nu.

Daca v-ati gandit cumva sa faceti un film documentar, va rog frumos sa luati aminte la ce va spun eu acuma. Sa nu insistati cu close-up-uri interminabile, care ar trebui sa fie semnificative, dar nu transmit nimic inafara detaliilor unei fetze umane, asemenea tuturor fetzelor umane. Sa nu filmati la infinit o buburuza mergand pe o statuie. Sa va ganditi bine inainte de a va decide sa filmati, cu zoom, o frunzulita uscata care atarna de un fir de dracu stie ce, si se misca in dreapta si in stanga. Scutiti-ne si de melodii care se prelungesc in cadre siropoase, cu statui si lespezi. De asemenea, sa nu aveti naivitatea de a crede ca daca vorbesti despre emotie, cap coada, filmul va si fi emotionant. Si, tot despre emotie, nu e necesar sa stoarceti lacrima dupa lacrima de la subiectii documentarului, pentru ca noi sa pricepem ca e vorba despre ceva realmente emotionant. Si acum despre arta, nu va amagiti sa va imaginati ca daca o exaltata vorbeste precar dar dandu-si ochii peste cap despre Ingres sau Modigliani, noi vom intra brusc in empatie si vom avea revelatia 'eternitatii artei'.

Toate astea a reusit sa le faca Heddy Honigmann in filmul documentar 'Forever', care m-a chinuit colosal (cu mici exceptii). Un film despre cimitirul Père-Lachaise. Ce subiect! Ce posibilitate de clisee si kitsch! Cred ca regizoarea le-a bifat pe toate, unul nu i-a scapat. Dar macar am aflat ca un francez, ce s-a gandit el, sa faca din 'A la recherche du temps perdu' benzi desenate. Asa ceva...

Monday, October 08, 2007

Awe

Am descoperit un blog care m-a facut praf.

Janie, Jurnalul fetei din prima banca

Nu stiu cum au trecut trei ore.

Awe, dragii mei.

Sunday, October 07, 2007

Neprevazutul - II.

Din nou despre neprevazut. Descopar ca azi de la 4 se relua filmul cehesc pe care nu am reusit sa il vad. De la 4.15, alt film pe care as fi vrut sa il vad. Ajung pe la 4 fara un sfert. Vad randul la filmul cehesc, iar, pana la colt. Intr-o doara, decid sa ma pun la rand. Oricum, aveam varianta doi, cea de la 4.15. Ma pun la rand, deci, si imediat mi se adreseaza un tanar asiatic timid. Fara chef, imi scot castile din urechi. Ma intreaba daca sunt voluntar, ii raspund ca nu. Ma intreaba daca vreau sa vad filmul, ii raspund ca da. Si atunci ma intreaba daca nu cumva vreau un bilet. Normal ca vreau. Imi da biletul, ii dau banii, nu prea imi vine sa cred, intru.

Am inteles de ce are asa succes filmul - 'Empties'(Vratné lahve). Are acel umor specific est-european: frust, hatru, mucalit, lipsit de politeturi si menajamente, atat de familiar... O joie de vivre pe care noi o cunoastem atat de bine, in care se amesteca bascalia, instinctele de supravietuire, barfa, hazul de necaz, dramoleta, bonomia, infidelitatea. Eroul nostru este un profesor in pragul pensiei, care decide ca nu mai vrea sa predea, satul de mizeriile elevilor. Se angajeaza la ghiseul de preluare a sticlelor goale de la un supermarket. Din spatele ghiseului, face si desface, jovial, destinele celor cu care se intalneste. Un fel de Amelie metamorfozat intr-un barbat de 65 de ani din Praga. Pana cand ghiseul este inlocuit de o masina de preluare a sticlelor. (Voila: criza prezentei umane - vad ca tinde sa devina tema mea favorita). Nimic sofisticat, o poveste bine spusa, cu oameni in carne si oase.

Wednesday, October 03, 2007

Neprevazutul.

Am tendinta de a nu lua in calcul factorul neprevazut. Daca inveti, stii. Daca te trezesti la timp, nu intarzii. Daca filmul incepe de la 7 si termini programul de lucru la 6, vei vedea filmul. E logic. Devine si mai logic, daca printr-o fericita rasturnare de situatie, ziua de munca se incheie la 4. Suna Ionuka. Discutii, cafea, tigara, amuzamente. Mai sunt 2 ore pana la film. Se cutreiera niste magazine, se ochesc niste articole. Mai e 1 ora pana la film. Cu simtul prevederii in sange, se trece pe la cinema, se fac si niste poze, ooo, minunat. Se evalueaza situatia la fata locului: coada la bilete, cu o ora inainte. 'Astia-s prea de tot. Nici chiar asa'. Se intra intr-un Starbucks, fotoliu moale si incapator, cafeaua decofeinizata cu frisca, Glosoli picura lin in auz (atunci ti-am scris), caldut. Mai e o jumatate de ora pana la film. Da, acuma ar fi rezonabil un inceput de asteptare la rand. Randul, pana dupa colt, minim 50 de metri. Ma pun, linistita, intotdeauna am reusit sa intru la orice 'eveniment cultural' mi-am propus. O doamna intra in vorba cu mine, o discutie cvasicinefila. E genul meu: nici ea nu se nelinisteste. 'O, intram, cum nu? Nu mi s-a intamplat niciodata sa nu intru'. Stam, asteptam. Se intra in transe de cate 10, cam. E 7 si 5 minute. Nici eu nici doamna tot nu ne impacientam. Urmatoarea transa ne cuprinde pe mine si pe doamna. In continuare, neabatute, speram. Se numara locurile din sala, daca mai sunt, mai intra inca 10. Incep sa ma gandesc la o situatie ipotetica: daca eu intru si doamna nu mai poate intra, sau invers. Se crease intre noi o solidaritate, un asemenea moment ar fi dureros. Nici nu apuc bine sa rezolv mental dilema morala, ca anuntul cade ca un fulger: nu mai intra nimeni. Sold Out. Sold Out. Eu tot nu renunt si ma mai preumblu ici-colo, dupa care, cu inocenta, ma duc la ghiseu si cer un bilet. Sigur intru, nu accept, lucrurile mergeau asa de bine, totul era atat de bine prevazut. Chiar si urmatorul film, intre ele nefiind nevoita sa astept decat 20 de minute, numai bune pentru o tigara si cumpararea biletului. Nu. Nu mai sunt bilete. La celalalt ghiseu, o vad pe doamna-prietena, probabil si ea incerca aceeasi schema. Nu am mai stat sa vad daca ea a reusit. Nu am mai stat nici la urmatorul film. M-am dus acasa, mai obosita ca oricand. (Pe mine viata fara arta ma oboseste cumplit).

**filmul se numeste 'Empties' (Vratné lahve) si e cehesc. daca il vede cineva, sa imi spuna si mie cum e.

Monday, October 01, 2007

'Scena e sfanta, scena e altar'

Nu a fost o zi din ultimii opt ani in care sa nu fi intrat cu exact aceeasi emotie in teatru, si intram zi de zi aproape. Problema cu emotiile e ca se erodeaza prin repetare. (Daca nu o fac, devin ritual). Dar emotia pe care o traiesc de fiecare data cand intru in teatru ramane neschimbata.
Cred ca incepem sa traim o criza a prezentei, da, umanul inlocuit de masina. Or in teatru, si asta am stiut parca dintotdeauna, nu e simpla prezenta umana, desi si asta e mult, ci e o supraprezenta. Teatrul e un loc coplesitor prin abundenta de prezenta. Acolo te afli in intimitatea tuturor pasiunilor pamantului, iar ele nu se poate sa nu fi lasat o urma.

Tanjind dupa aceasta supraprezenta am ajuns la filmul 'In the Company of Actors', si pentru iubita noastra Cate Blanchett desigur. Imi doream sa retraiesc macar o parte din acea intimitate.

Am retrait-o, desi filmul are o tenta putin scolareasca. Dar ce m-a convins ca nu e o iluzie ce am simtit in teatru, a fost marturisirea lui C. Blanchett, ca exista un anume moment in timpul spectacolului cand actorii devin una cu spectatorii, cand inefabilul flux de emotie e unul singur. 'And it's like falling in love', spune Cate.

Sunday, September 30, 2007

L'Étranger

Pe strada, pe ploaie (cred ca asta veti tot auzi), dupa un film, fumam:

Barbat: [...] cancer. [...] committing suicide. Quit smoking!
Eu: I will.
Barbat: You have an accent. Where are you from?
Eu: Romania.
Barbat: Haha, that's why [fumez]. Good luck.

Si aici partea interesanta nu mi se pare cea cu 'Haha, that's why', ci cea cu depistarea accentului dupa un simplu 'I will'. Ceea ce imi aduce aminte de Bucuresti, cand, la butic, dupa 'O cola, va rog', ma intrebau daca sunt din Sibiu sau din Baia-Mare sau din Cluj. Straniu: de ce nu nimereau Arad niciodata?

*[...] denota ca nu am inteles ce spunea.

Saturday, September 29, 2007

'In Memoria di Me'


Imagini de o austeritate impecabila, in 'In Memoria di Me', un film despre cautarile religioase ale unui tanar intr-o manastire iezuita. in ciuda opiniei majoritatii criticilor, ca filmul nu reuseste sa patrunda in intimitatea devenirii spirituale a tanarului, ceea ce este adevarat, mie mi se pare ca tocmai in asta sta frumusetea si adevarul lui. reguli pe care nu le intelegi dar carora te supui in speranta ca, odata, vei intelege de ce, personaje ale caror gesturi raman inexplicabile (si cate gesturi de-a lungul vietii oricui nu raman esentialmente inexplicabile?), minciuni al caror rost ramane partial ascuns, coridoare care rasuna obsesiv de pasi misteriosi, al caror mister nu se reveleaza (dar, din nou, cate mistere se reveleaza?), o liniste care trebuie sa fie plina, insa pentru unii e goala, dar cum e pentru ceilalti nu stim, priviri care vor sa spuna ceva si nu reusesc. nimic nu e explicit in 'In Memoria di Me', decat poate indoiala privind increderea in vocatia aleasa. pentru mine nu e un film despre cautari spirituale, ci un film despre cautari pur si simplu, de fapt, nici macar: despre toate lucrurile pe care le traim fara a le intelege vreodata complet.

Thursday, September 27, 2007

Tigri si Dragoni

azi incepe VIFF, adica Vancouver International Film Festival. nu stiu cate sute de filme sunt, in orice caz mi-a luat o ora sa aleg la ce filme sa ma duc, si apoi inca doua ore ca sa le planific, doua pe seara in timpul saptamanii si doua-trei pe zi in weekend. nu stiu daca o sa ma duc la toate, insa nutresc speranta ca am inteles bine si ca ele vor fi programate pe tot parcursul anului la cinematograful meu preferat, ma rog, numai pe asta il stiu, dar presimt ca e preferatul. si de unde ardeam de nerabdare sa ma duc la filme est-europene, iata ca nu prea am la ce: unul romanesc (palme d'or-ul), unul polonez, unul ceh, unul croat si cam atat. multe frantuzesti. destul de multe canadiene - si la astea mi-am propus sa ma duc. si, mai ales, in mod surprinzator, ma atrage sectiunea 'dragons and tigers', i.e. filmul asiatic. pe diseara, 'Atonement', sunt curioasa.

Monday, September 24, 2007

Intruziuni

Pe la 1 noaptea, incercand sa adorm, butonam plictisita la televizor, neasteptandu-ma la nimic in afara de reclame, teleshopping sau stiri, cand descopar pe canalul Shaw Multicultural, pe care nici nu stiam ca il am, filmul 'Dupa-amiaza unui tortionar', pe final. Apoi a urmat 'Memorialul durerii', un episod pe care chiar l-am mai vazut, cutremurator, ca toate de altfel, despre decimarea elitei intelectuale si politice romanesti in '50. Inconfundabila voce a Luciei Hossu Longin, incarcata de revolta, a rasunat in puterea noptii intr-un oras nord-american care numai treaba asta nu o are.

Azi intr-o redactie de ziar, simtindu-ma eu probabil in elementul meu, m-am trezit raspunzand cu un 'Da' sonor la intrebarea unui, ca sa zic asa, coleg.

Seara, coboram dealul, ploua marunt, plasele ma taiau la maini si, peste toate astea, in casti trebuia sa ascult o melodie pe care simteam ca nu o mai suport, dar nu aveam ce face, nu aveam nicio mana libera sa schimb melodia sau macar sa imi smulg castile din urechi, iar tevatura de a lasa totul pe jos pentru a-mi elibera mainile era prea mare. Si nu se mai termina oribilitatea aia. Fara sa imi dau seama macar, pe strada aproape pustie, am slobozit un lant de 'm__e, p__a masii, p__a mea', pana cand s-a sfarsit idiotenia.

Sunday, September 23, 2007

'Enciclopedia sufletului rus'

'Daca am prezenta lumea in care traieste matusa Niura, ar iesi o poveste despre vicisitudini. Rezistenta in fata primejdiilor se datoreaza in egala masura eforturilor si miracolului. Pentru occidental, lumea este un camp de munca. Pentru rus - un spatiu fabulos, populat de fapturi inzestrate cu putere magica. Uneori aceasta putere e ca si inexistenta, alteori ea rastoarna muntii. Fabulosul lumii ruse rezida in principiala ei indescifrabilitate. Dusmanii sunt perceputi ca putere necurata. Cauza si efectul isi schimba locurile. Se infiripa legaturi misterioase. Povestea e conspirativa. Pisicile negre sunt puse pe acelasi plan cu intrigile providentei. Rusul deschide portile gandirii fabuloase si se opreste la hotarul dintre doua lumi. Nu-l linistesc nici creatia, nici contemplatia. Specificul lumii ruse consta in autodevorare. Ma atrag fantasmele fermecate ale lumii magice, dar sunt nelinistit din cauza incapacitatii de a face fata vrajitoriei. Rusia e introvertita, daca ne referim la posibilitatile ei, si extravertita, atunci cand e vorba de neputinta ei'.

*fragment din 'Enciclopedia sufletului rus' de Victor Vladimirovici Erofeev, o carte pe care as citi-o acum

Saturday, September 22, 2007

chez nous / chez vous

subiectiv, dupa 3 luni si ceva:

in romania: se mistocareste, se iubeste, se moare, se discuta, se barfeste, se povesteste, se bea, se fura, se misticizeaza, se injura, se sta, se fumeaza, se dramatizeaza, se agreseaza, se smechereste, se leneveste,

in canada: se munceste, se respecta, se accepta, se organizeaza, se rezolva, se ingrijeste, se cumpara, se calculeaza, se argumenteaza, se vindeca, se controleaza, se menajeaza, se insinueaza, se planifica, se ofera,

Tuesday, September 18, 2007

Meandrele Concretului

Uneori ma indoiesc profund ca voi intelege vreodata Meandrele Concretului, cu tot alaiul lor de de ascunzisuri, secrete, reguli nescrise, diplomatii, interese, minciuni, omisiuni, obligatii, compromisuri, tertipuri, reciprocitati, acuze si defensive, jumatati de adevaruri, pupincurisme si laude de sine.

Adesea nu inteleg nici macar relatia dintre munca si bani.

Cand imi e dat, in doze minuscule, sa inteleg franturi din aceste meandre, ma minunez si ma scarbesc totodata. Cel mai firesc ar fi sa ma tin deoparte, sa nu ma intereseze sau sa ma intereseze asa de la distanta, insa nu stiu cum se face ca mereu ma nimeresc in contexte in care trebuie sa ma intereseze.

Friday, September 14, 2007

networking, recycling, dancing

nu vreau sa insinuez nimic (si stiu prea bine ce ar putea reiesi ca insinuez) dar va anunt ca romanii la coada la lapte sau la prune sau la oua faceau networking. si va mai anunt ca tot romanii cand tineau borcanele de la alimentara sa puna in ele zacusca sau cand se perindau prin oras cu plasa din material textil faceau recycling. am trait atatea vieti. cred ca doar asta vreau sa zic. si ca istoria se repeta, sub ochii nostri, daca avem noroc.

a, si am visat ca am dansat cu coca bloos, pe scena.

Monday, September 10, 2007

Curaj?

simt o nevoie irepresibila de a clarifica o notiune sau, ma rog, macar de a incerca sa o clarific, pentru ca ma scoate din sarite de ceva vreme incoace.

e vorba despre notiunea de curaj. mi se aminteste, in mod repetat, de Curajul pe care eu l-am avut venind aici. mai mult, de curajul de a veni in canada singura. in continuare, sunt indemnata sa imi mentin Curajul. pur si simplu nu inteleg la ce se refera curajul asta.

pentru punctul unu> curajul de a fi venit. ce curaj anume? cand spunem curaj, ne gandim, nu-i asa, la eventualele pericole care ne pandesc cand intreprindem ceva. ei bine, cam care sunt pericolele care te pot pandi cand pleci intr-o tara cum e canada? ce ti se poate intampla asa incat sa ai nevoie de curaj? se stie foarte bine ca aici dintr-un salariu absolut normal poti sa ai casa si masa, adica minimum necesar traiului. ce curaj imi trebuie ca sa imi caut un serviciu sau ca sa ma duc la serviciu sau ca sa ce, la urma urmelor? sunt lucruri absolut normale, pe care le face orice om care este integrat in societate. pentru ce anume imi trebuie deci curaj?

la punctul doi> curajul de a continua sa ma lupt aici, sau sa raman aici, sau asa ceva, ca nici nu inteleg la ce se refera. e clar, pentru cei mai multi dintre romani, orice in canada este mai bine decat orice in romania. stiu ca si eu am crezut asta mult timp, din sentimentul ala nenorocit de autodepreciere si dispret de sine ca natie, care pluteste in aer in romania, si pe care acuma nu il mai inteleg defel. si nu mai inteleg raportarea asta nenuantata, Ramai acolo, ca acolo e Binele, aici e Raul. nici nu stiu prea bine cum de fapt anvizajeaza oamenii care imi spun asta binele. ca nimeni nu precizeaza. e ceva asa, foarte vag si imprecis, Acolo e Bine. imi este foarte familiara si abordarea S-a intors inapoi, e clar, nu i-a iesit acolo. acuma ma amuza. ce anume sa nu iti 'iasa'? ce e si cu judecata asta a vietii in termeni de 'iti iese' versus 'nu iti iese'? sunt unele notiuni care, mai nou, ma lasa perplexa, prin nedefinirea lor, sau prin gresita lor definire.

acuma am scris sub impulsul unei infierbantari, insa la toate lucrurile astea m-am tot gandit de cand sunt aici si in mare intrebarile si perplexitatile mele ar fi aceleasi si in stare de calm.

Light

M-a intrebat tata cum e lumina aici. (eu aveam discutii indelungi cu tata, la colt de strada, analizand lumina din arad). mi-am dat seama, cand m-a intrebat, ca nu stiu cum e lumina aici. nu disting nuantele luminii. stiu cand e soare si cand nu e soare, atat. imi amintesc nuantele precise ale luminii de ora 6 dintr-un august insorit de la arad, disting clar lumina dupa-amiezelor de iulie sau de august de la ghioroc, o, ce diferite sunt, imi amintesc perfect dupa-amiezele bizar de insorite din noiembrie si lumina lor, imi amintesc lumina de dimineata din camera mea, lumina (cred ca inventata de mine) din fata blocului bunicilor, lumina cu totul unica din octombrie de la bucuresti, lumina din miezul zilei de la moneasa dintre munti, atatea si atatea nuante, care invaluie oamenii si obiectele si le dau nu numai o singura viata, ci multe, multe vieti.

Sunday, September 02, 2007

No Ribbon

Alex,

Devendra ar putea canta si Elvis, ca tot Devendra ar fi. La un moment dat mi s-a parut ca canta Be My Lover. Pe final, 'move so psychedelically'. Si totusi, fara panglica. (Un bou in spatele meu, tot timpul facea uuuuuu aaaaaaa). Inele, barba, sunete, plete, I wanna live in Jamaica. Cum e sa te cheme Devendra?

Friday, August 31, 2007

'What Not To Wear'

Mai nou nu ma pot dezlipi de o emisiune tv, numita 'What Not To Wear'. La inceput mi-am zis sa ma uit ca sa imi insusesc vocabularul la zi din domeniul modei. Treptat a trebuit sa admit ca ma intereseaza emisiunea in sine. (Din cate imi amintesc am vazut emisiunea asta sau alta similara si in romania, dar nu am staruit).

Scenariul e cam acelasi de fiecare data. Ii avem pe cei doi stilisti, Clinton si Stacy, un fel de politisti ai stilului, ironici si malitiosi, dar desigur bine intentionati. Apoi victima, o tanara obisnuita dar clar depasita de exigentele vestimentare, lipsita de cel mai elementar discernamant in privinta aspectului ei si total dezinteresata de felul in care arata. Misiunea celor doi stilisti este sa o indrume in alegerea garderobei optime si sa scoata tot ce e mai bun din ea. Aceste fete trec prin toate umilintele posibile, pentru ca in final sa straluceasca: li se filmeaza in secret garderoba in tot ce are ea mai jalnic, isi privesc familia si prietenii plangandu-se de cat de sleampata este desi e o fata atat de buna si frumoasa, suporta sarcasmele celor doi stilisti, indura chinurile confuziei si neajutorarii in magazinele new-yorkeze, oglinzile din cabinele de proba, complexele si frustrarile. E un proces dureros de desprindere de vechiul eu, dar stii ca la capatul lui, de fiecare data, se va revela o fiinta cu totul sclipitoare. Tanara, acum stralucind in toata splendoarea ei, revine in mijlocul familiei si prietenilor, care plang de bucurie si o aplauda. Apoi o vedem pe strada, plimbandu-se in diverse tinute, radiind incredere in sine.

Poate ca tonul acestei relatari pare un pic ironic, desi nu mi-a fost in intentie. Emisiunea asta chiar ma emotioneaza. E ceva tulburator in orice om care se descopera pe sine. E unul din lucrurile care nu inceteaza sa ma miste: sa vad cum oamenii se descotorosesc de balastul in care zaceau si scot la lumina ce au ei mai bun si mai frumos. Alchimie, baby.

Tuesday, August 28, 2007

Vis

Azi am avut primul vis in care actiunea se derula in Canada. Se facea ca trebuia sa ma mut pe Commercial Drive iar eu mi-am dat seama ca imi place foarte mult sa locuiesc in North Vancouver si nu vreau sa ma mut de aici. In sine visul nu e cine stie ce, insa e primul vis in care eu ma vad pe mine aici.

Monday, August 27, 2007

Şi-aşa-mi vine câteodată (I)

Cum veneam eu agale de la lucru, urcand delusorul, imi vine in minte un cantec de jale, poate cel mai de jale pe care eu il cunosc din folclorul romanesc:

Şi-aşa-mi vine câteodată, să dau cu cuţitu-n piatră.

Nu cred sa fie cineva care nu il stie, daca si eu il stiu. Insa pana acuma nu m-am gandit deloc la el. Numai aceste doua versuri, daca te apleci putin asupra lor, tradeaza o furie uriasa, si in acelasi timp fara iesire. Cum e sa dai cu cutitu-n piatra? E degeaba: poti sa dai si sa tot dai ca nu se intampla nimic. Poti sa iti dezlantui furia oricat, ca nici macar nu o sa lasi o urma. Revolta fara tel, revolta fara eliberare.

Apoi mi-am adus aminte de continuarea cantecului:

Când s-o-mpărţit norocu, fost-am eu dus la lucru.

Aici deja intram din plin pe taramul fatalismului. Dar un fatalism nu lipsit de umor. Eu, naratorul, nu numai ca nu am fost de fata cand nu stim ce instanta a impartit norocul, dar nu eram pentru ca imi indeplineam datoria. De aici deducem ca pentru autorul popular a merge la lucru este clar contraproductiv, in sensul ca il retine de la o activitate cu sanse mult mai mari de succes, si anume aceea de a sta si a astepta ca pronia cereasca sa isi reverse darurile.

Şi la toţi le-o dat cu caru
Numa mie cu paharu
Nici acela n-o fost plin
Jumatate-o fost venin
Nici acela n-o fost ras
Jumătate-o fost necaz


Sa continui examinarea acestor versuri de o sinceritate zguduitoare. Acum intervine invidia. Ca am fost fraier, mai treaca-mearga, dar se pare ca sunt singurul fraier. Asta e cu adevarat grav. Si ce e si mai grav, e nu doar ca am primit mai putin in comparatie cu ceilalti, insa si ce am primit e compromis. Cu alte cuvinte, ceilalti primesc mult si bun, eu putin si prost. Si asta doar pentru ca s-a intamplat sa fiu la lucru...


Pornind de la aceste consideratii, am ajuns sa ma intreb, naiv si in pur stil 'dat cu cutitu-n piatra', de ce lucrurile se petrec in asa fel incat eu sa nu pot sa stau in tara mea. Brusc mi s-a parut nefiresc si nedrept si anormal ca eu sa nu pot sa traiesc si sa muncesc in tara mea. De ce tara mea nu e buna? De ce? Acum simt ca mi-as putea dedica ani din viata ca sa raspund la intrebarea asta.

Thursday, August 23, 2007

C.C.

Una din bataliile pe care le duc acum este cea cu limba engleza. Viata aici a devenit o inepuizabila Lectie de Engleza, intrerupta doar de binecuvantatele ore de somn, care sper sa nu fie si el cotropit de ravna mea lingvistica. Rare sunt momentele cand ma uit la o emisiune tv fara a avea la indemna caietul de cuvinte si expresii. Ziarul nici nu ma apuc sa il citesc daca nu am la mine ceva de subliniat cuvinte. Nici sa conversez relaxat nu reusesc, ca mai sesizez cate un cuvant si ma tot gandesc apoi sa nu uit sa il notez, fie ca sa il folosesc si eu, fie ca sa il caut efectiv in dictionar. Deci lupta imbraca doua aspecte: 1.activarea limbii engleze deja asimilate insa neutilizate, si 2.invatarea noilor cuvinte si expresii. De asemenea, eforturile mele se indreapta si spre deprinderea cliseelor verbale la zi. Nu ca ador eu cliseele, dimpotriva, insa trebuie sa le stiu. Evident ca pot sa ma exprim asa incat sa ma fac inteleasa, insa e stanjenitor si apasator pentru mine sa comunic precar si bazal. Am crescut intr-un cult, chestionabil la urma urmelor, al cuvintelor. Nu as fi anticipat ca va fi asa o lupta inversunata cu limba engleza. Iar atasamentul fata de limba romana este clar peste asteptarile mele. De fapt, un curios fenomen, explicabil in fond. Limba romana mi se activeaza intr-o masura mult mai mare, fara precedent, as indrazni sa spun. La inceput am pus asta pe seama dorului de casa. Dar apoi mi-am dat seama ca, infruntandu-ma eu zi de zi de dimineata pana seara cu limba ebngleza, mi s-a activat un fel de Centru al Cuvintelor. Acest Centru actioneaza si asupra limbii romane, si anume scotand la lumina fondul latent al cuvintelor si structurilor lexicale din limba romana.
Insa remarc ca majoritatea romanilor care traiesc in afara granitelor tarii nu au marturisit aceasta lupta. Sa nu o fi avut? Sa nu fi fost asa de importanta? Sau asa de incrancenata? Imi dau seama uneori ca sar calul si ca ar trebui sa am rabdare, dar eu vreau sa accelerez procesul.
Si ca si cand toata aceasta lupta interminabila nu ar fi de ajuns, mai si incerc sa o duc discret, fara ca cei din jurul meu, vorbitorii nativi, sa isi dea seama ca eu nu as vorbi engleza asa, natural. Si tocmai din pricina asta, a lipsei de onestitate in fond, si a ambitiei orgolioase, uneori ma blochez stupid si atat de penibil. Vreau sa spun ceva cat se poate de fluent si la zi si cu un accent cat mai acceptabil, si de tare ce imi doresc, ma opresc la un moment dat si nu mai stiu nimic, in capul meu e un vid si parca nu as fi vorbit niciodata nicio limba. Secundele alea infinite ma arunca in cele mai negre prapastii.

Saturday, August 18, 2007

Asemenea unei simfonii, ma emotioneaza si ma face fericit. Ma inalta.




'E un oras vechi, vechi. Ma gandesc ca o fi bine ca e vechi, nu? Ca daca ar fi nou nu ar avea atatea locuri frumoase'. Din filmul care m-a emotionat la lacrimi in dimineata asta. Multumesc M.

Wednesday, August 15, 2007

Trei linii

Aici imi place sa intru in vorba cu oameni necunoscuti. Nu m-as fi gandit. Intr-un fel imi vine sa imi ajustez postul "M".

Cum stateam eu azi la pranz pe terasa, era cald, intru in vorba cu patronul restaurantului. Punjabi - Jimmy. Evident ca nu am ghicit de unde e, eu am avansat un naiv "din Grecia". Mirosea a parfum bun, avea parul ondulat dat pe spate in stil italian. M-a intrebat de unde sunt, i-am zis, mi-a zis ceva despre ce greu o duc agricultorii in Romania, i-am explicat ca da, asa e, dar ca e frumos la tara. Atunci a avut privirea aia dupa care eu mor, privirea inauntru si in urma, si mi-a spus ca stie, ca si la ei e frumos la tara. Si apoi mi-a mai zis ca numai aici si-a dat seama cate ar fi putut sa faca la el in tara si nu a facut, a plecat de acolo, de ce. Ce coincidenta! Si eu ma gandesc la asta, i-am spus. Apoi, inflacarat, scoate un pix si pe servetelul de pe masa, imi deseneaza doua linii:
2). ______________________

1). ______________

Imi explica ca linia 1) e tara de unde am venit si linia 2). e tara in care am venit. Normal ca privind lucrurile de la 1), 2) pare mai mare, mai bun, mai mult.

Dar.... Si mai deseneaza o linie, deci:
3)._________________________________________________

2).______________________

1).______________

Dupa care se uita la mine sa savureze efectul celei de-a treia linii. Eu zambesc si ii spun ca inteleg unde bate. Imi explica, totusi, ca privind de la 2). tara in care ai venit si cu care te-ai obisnuit, la 3). un fel de ideal, iti dai seama ca nici 2). nu e de fapt cine stie ce. Ii spun ca eu inca privesc de la 1). la 2), dar ca incep sa il inteleg cum e sa privesti de la 2). la 3).

Wednesday, August 08, 2007

'My socks are fine'

Imi place sa admir. Si mai mult imi place sa co-admir, adica sa am pe cineva cu care sa admir impreuna. Una din admirari am descoperit-o ieri impreuna. O doamna profesoara, cu d mare si p mare. Admiratie de liceeni, mai puternica nu cred ca se poate. Apoi, cronologic, am ajuns si la facultate si de aici la Grisamo, terasa mitica. Stateam cu orele, practic mergeam la scoala pentru asta, sa ne intalnim ca sa plecam la Grisamo, nucleul abia format a ceea ce va deveni Nootka Team. Pe langa noi treceau colegele, cu cursurile in brate, in drumul lor de la scoala la xerox. Noi aveam sfidarea in noi, o sfidare a studiului mecanic si mort in favoarea plinei de freamat prietenii. (Nu o sa uit niciodata sala din Pitar Mos unde, din prima zi, m-am pus cu Miki in banca. Nu o sa uit niciodata unde l-am vazut prima data pe Bogdan, in barul de la Pitar Mos, singurul an in care eu am mai prins barul. Nu o sa uit niciodata cand Miki a inceput prima conversatie cu Stefan, in hol la TNB, in care Stefan cred ca nu a spus niciun cuvant dar facea niste mutre care spuneau tot).

Abia acum, dupa mai bine de zece ani, pot sa ma gandesc la Anii De Facultate Din Bucuresti, pe care nu i-am inteles nici atunci nici dupa, de care imi era frica sa ma apropiu, la care nici nu puteam sa incep sa ma gandesc. Stiam ca la un moment dat o sa-i inteleg, o sa inteleg de ce lucrurile s-au intamplat asa si nu altminteri. Dar acum nici nu mai trebuie sa ma mai gandesc pentru ca imi dau seama ca stiu. Cum sa mai simt nevoia sa ma intreb ce a fost cu Anii De Facultate Din Bucuresti, cand, dupa 12 ani, cu Miki, de Craciun, ne dam cadou exact aceeasi carte, cu Alex am fost in Sintelltown si cred ca acolo am si ramas, cu Stefan avem aceleasi regasiri debordante si fara cuvinte, pe Bogdan si daca acum l-as suna am vorbi despre Jeni Acterian sau Virginia Woolf exact ca atunci cand beam cola toata noaptea si ne culcam dimineata, ca sa nu mai spun ca nu imi imaginez cum as fi fost eu daca nu l-as fi cunoscut pe Marian sau daca nu as fi fost atinsa de aerul pur al lui Christophe.

Yes, 'My socks are fine'.

Thursday, August 02, 2007

Gong

Laura a intrat in birou, s-a indreptat spre locul ei, in drum a batut gongul pentru mine, ceilalti au ridicat capul, au aplaudat scurt, apoi s-au intors masinal la lucru.

Acum sunt la Avignon, merg pe strada, e foarte cald, e multa lume (si lumea e o scena), abia astept sa ajung acasa sa bem o bere doua pe terasa de pe acoperis.

Friday, July 20, 2007

Strada

Reality is dreaming
Just below my skin I'm screaming

A trebuit sa ma opresc pe strada, imi venea sa plang, mi s-a incretit pielea, mi-am tinut respiratia, am trait asa un extaz spontan, cum se revarsau sunetele, strada era asa, un videoclip, un film, si ploua, exact ca la concertul Faithless, eu aveam o umbrela neagra, tot ca la concert, si nu era aproape nimeni pe strada.

'Generatia iPod', 'Revolutia iPod', le priveam asa, cu o mefienta detasata, o varianta mai retinuta a sindromului M.A.S.H. Ce eroare, da. Si nu zic de cuceririle obiective, masurabile nano giga, ci de revolutia trecerii pe strada, prin oras, prin autobuz, care toate se preschimba intr-un dans neintrerupt.

Thanks, Ionuka. Da, totul va fi bine.

Tuesday, July 17, 2007

Orasul

pentru un oras pot sa umblu oricat. sunt intr-o constanta euforie, trebuie sa descopar ceva si descopar. in bucuresti ma plimbam ore in sir, ma uitam in casele oamenilor, in vitrine, la afisele de pe stalpi. intotdeauna descopeream ceva. in budapesta m-am plimbat pe ploaie si ceata. in belgrad iar, pe ploaie, o zi intreaga. in amsterdam era cald si ma exaspera monotonia frumusetii orasului. ma plimb singura sau cu maxim inca doi oameni. orasul e puternic. in arad nu imi mai placea sa ma plimb, nu mai aveam ce descoperi, desi uneori mai descopeream si in arad si atunci eram parca si mai bucuroasa. cand obosesc ma opresc la o terasa, beau o cafea, fumez, ma uit la oameni. rar mananc, si daca mananc o fac mergand pe strada. merg pe strada si sunt convinsa ca trebuie sa existe un zeu al orasului, vreau sa il intalnesc, si de fiecare data il intalnesc. nu cred ca voi obosi vreodata sa umblu prin orase. (deja stiu orasul meu de aici, stiu verva unor strazi si monotonia altora, de la distanta stiu care strada duce la plaja, stiu in fiecare secunda care e nordul, estul, vestul, sudul, stiu precis unde mi-ar placea sa locuiesc si unde nu, stiu unde mi-as duce prietenii daca ar veni aici).

Monday, July 09, 2007

a pleca

Ma grabeam, plina de griji, si deodata a trecut prin fata mea un tren. M-am linistit brusc.

De la 6 ani locuiesc la nici 100 de metri de gara. Bunicul meu a fost sef de gara, bunica mea lucra tot la gara. De fiecare data cand suna prelung o locomotiva, mama ma facea atenta : a murit un ceferist. De cand ma stiu, conduc prieteni la gara sau ii astept la gara. Aud trenurile si asta e zgomotul linistii mele. Cand vad sau aud un tren stiu ca sunt acasa, cu ai mei, stiu ca nimic rau nu mi se poate intampla.

Cred ca de aceea am putut sa plec. Am crescut avand mereu in fata ochilor posibilitatea de a pleca.

Sunday, July 08, 2007

si nimic din ce e in jur

uneori imi e asa de dor de viata mea dinainte. de ritmul ei, atat de clar, atat de incet, atat de simplu. acolo tot timpul se intampla ceva. stiu, obiectiv vorbind, ca aici se intampla mult mai multe. insa nu au legatura cu mine. acolo se intamplau mereu lucruri. stiam cateva trasee foarte precise: la ziar, la teatru, la joys, la kf. mai stiam drumurile la bucuresti, la timisoara, la cluj. stiam fiecare drum pentru ce il fac. stiam fiecare om pentru ce il intalnesc. si chiar daca nu erau intamplarile mele (in majoritate erau intamplarile altora), aveau o legatura cu mine. vreau, vreau cu tot dinadinsul sa fiu aici, citesc ziarele, ascult oamenii, ma uit la locuri, insa dintr-o data imi amintesc de viata mea dinainte. atunci, daca nu ma controlez, imi dau lacrimile, si nimic din ce e in jur nu mai conteaza.

Friday, July 06, 2007

theattentive

Port la mine un notes si un pix tot timpul. Daca ies afara fara geanta, in cele 4 buzunare am : 1 telefonul, 2 portmoneul, 3 tigarile plus cheile, 4 notesul plus pixul. De cand ma stiu, oricine avea nevoie de «ceva de scris » putea fi sigur ca eu am.

Mi s-a spus ca nici nu imi voi da seama cum trece un an aici. Eu vreau sa imi dau seama cum trece un an, in general vreau sa imi dau seama cum trece timpul, cum trece viata mea. De aceea stiu ca trebuie sa fiu cat pot de atenta. Fara sa o stiu, de aceea de la 16 ani am agende in care scriu zilnic ce fac. Normal ca nu tot ce fac e important. Dar parca nu pot sa las zilele sa treaca asa.

Unele lucruri si locuri mi le amintesc, pur si simplu, cu o mare precizie. Le-am privit mult.

Thursday, July 05, 2007

“Nimic nu exista care sa nu atinga ceva”

Jeroen Brouwers nu poate sa vada « altceva » cand vede clar ceva. Ce vede el, la 4 ani, sunt ororile din lagarul japonez de concentrare Tjideng : descompunerea, moartea, foamea, umilinta, cruzimea. Nu poate vedea altceva. (Si totusi, cum le vede, ce vede dincolo de ce se intampla...) De pe atunci stie ca va retine pe veci aceste lucruri asa cum au fost ele, ca nu va invalui in nostalgie rozalie ce s-a intamplat, asa cum fac ceilalti supravietuitori. Tot de atunci stie ca va trai ca sa scrie ce a vazut... Mama lui, impreuna cu care a indurat lagarul, moare. De aici incepe povestea, rememorarea. Sublima, pana la ultima virgula.

Sunday, July 01, 2007

Cambie

Coboram pe Cambie, si o luam la stanga. Pana sa ajung pe 14 era un salon de manichiura, cu manichiuriste plictisite, apoi venea un salon de tatuaje, unde de fiecare data cand treceam macar un raver fuma in fata magazinului. Apoi urmau mancarurile asiatice. Pana sa ajung la City Square mai era o sala foarte mare de yoga, cu pereti de sticla, unde am vazut pe putin 70 de oameni contorsionati, pe un presulet, cu sticluta de apa langa ei. Yogina principala statea pe un postament si dadea indicatii.

Ajungeam la City Square. Aici m-a lovit prima si prima oara stralucirea nord-americana. Acum mi se pare la fel de familiar ca Billa. Cumparam nimicuri, gen tintenpenuri sau notesuri, apoi mancare, dupa asta ma abateam prin food court sa vad oferta. In general nu ma tenta nimic. Apoi, superb moment, la Starbucks pe terasa, cu o cafea uriasa, care deja nu mi se mai pare asa uriasa, unde fumam, citeam ceva ziar si imi promiteam ca o sa scot cuvintele necunoscute, sau ascultam ce vorbeau oamenii de langa mine.

Spre seara inotam mult, aproape fara sa ma opresc. De la un capat al bazinului se vedea atat de frumos turla bisericii ortodoxe ucrainiene, imi amintea de casa. Dupa ce inotam, faceam un tur al complexului, fumand, apoi ma opream pe banca de lemn si ma uitam la fantana si ma gandeam la tot felul de lucruri.

Friday, June 29, 2007

La bazin

uite si tu ce trece vremea. eram azi in bazinul de la complexul de locuinte pacifica si inotam. in bazin mai erau trei copii care se jucau. tatal ii supraveghea de pe margine si le tot spunea sa se joace numai intr-0 parte a bazinului, ca sa nu ma stropeasca. da, ei bine da: eu inotam bras, cu capul afara, ca sa nu imi ud parul, pentru ca desigur, nu avem chef de sampon, balsam, uscat, crema de par, spuma de par si, ocazional, fixativ de par. da, si cum inotam eu asa, sobra si concentrata, si ei se jucau pe langa mine, mi-am adus aminte ca sunt exact ca tantile de la bazinul din padurice, pe care nu aveam voie sa le stropim. mai mult, m-am trezit ca si inot stilul ala hibrid, de care muream de ras cand eram mica, un fel de picioare bras dar pe spate. asa, dintr-0 data, mi-am dat seama ca inotam ca ele si ca imi si place, gasesc ca e relaxant. doamne, si de fapt nici 2 secunde nu mi-ar trebui ca sa ma joc mâţa sub apă.

Monday, June 25, 2007

In The Waves

Paul Gauguin, 'In The Waves',

my favourite, din expozitia Monet to Dali,

Vancouver Art Gallery.

Sunday, June 24, 2007

M

Ce inseamna aici, pentru oamenii printre care traiesc acum, revolutia din decembrie 89, punctul 8 din proclamatia de la timisoara, camil petrescu, premiile uniter, leopoldina balanuta, mihai maniutiu, calea victoriei, colectia cotidianul, iubirea fedrei, otv, isteriile lui becali, etc etc etc? Raspuns evident: nimic. Si nu vor insemna nimic niciodata. La fel cum pentru mine China inseamna vreo trei lucruri, ca pentru ei Romania. Si atunci ce fac toti emigrantii cu fondul cultural cu care au venit ? Unde se duce el ? Ce ramane din el ? Se sterge pur si simplu ca si cand nu ar fi existat ? Ce se intampla cu valorile culturale care au determinat formarea unui om intr-un spatiu cultural anume ?

Nu stiu exact ce inseamna multiculturalitatea, dar daca ea inseamna reducerea fondurilor culturale la minimum inteligibil pentru toate lumea, asa incat sa putem comunica elementar, asta inseamna saracire. Cum voi putea eu vreodata sa il inteleg altfel decat superficial pe un vietnamez, pe un coreean, pe un canadian. Sau ei pe mine ? Ne putem gusta bucatele, ne putem povesti Stiati Ca-uri din tara fiecaruia, ne putem imbata din bautura specifica, dar totul ramane, oricum, la o mare suprafata. Multiculturalitatea pare o utopie.

Nu credeam inainte sa ajung aici ca fondul meu cultural este in asa mare masura determinat de spatiul in care m-am format timp de 30 de ani. Credeam ca sunt deasupra acestor determinari. Normal, aici raman valorile unanim acceptate / cinstea, harnicia, bunatatea / insa ele se sustrag discursului narativ. Nu pot fi povestite.

Imi aduc aminte ca, pastrand proportiile, la Arad se petrecea acelasi lucru. Am asistat la dezbateri interminabile privind diferentele dintre oamenii din Sebis si cei din Curtici. Mai mult, cei din Sebis pretindeau ca nici ei nu-s toti la fel, sunt diferente intre cei din partea asta a dealului si cei din partea cealalta a dealului. Erau inclinati sa vada diferentele. Insa nu se poate nega ca fondul comun al unui om din Sebis si al unuia din Curtici, jud. Arad, este mult mai extins decat cel al unui vietnamez si al unui roman.

Ce ramane ? Ce ?

Thursday, June 21, 2007

"Draga Ionel, asta noapte te-am visat..."

Eram in Arad si eu am venit la tine acasa, aveai un apartament cu o camera mare, sofisticata, cam intunecata, cu multe obiecte. Si am vorbit si tu te-ai indreptat spre mine, cu un gest care transmitea o incercare de tandrete, si eu am raspuns cu un gest de respingere care in cateva secunde doar s-a transformat intr-un gest de o imensa iubire, coplesitoare. (Era un joc de oglinzi acolo, tu veneai din spatele meu si eu te vedeam in oglinda, si tot in oglinda ma vedeam si pe mine). Si apoi mi-am dat seama ce am facut si am plecat. Si dupa cateva zile iar ne-am intalnit, pe strada cred, si am vorbit foarte putin, si eu imi doream sa plec, imi era frica de ceva si simteam ca e mult mai bine sa plec. Si am plecat. Da, cam atat.

Monday, June 18, 2007

asa e in teatrul suedez

cu cateva saptamani inainte de a pleca, la teatrul din arad s-a jucat, in premiera pentru micul nostru oras, un spectacol al unui teatru din suedia. 'o intamplare stranie' se numea. dupa vreo 15 minute de la inceperea reprezentatiei, se strica videoproiectorul, spectacolul se opreste, in cateva minute situatia se remediaza. dupa care, regizorul - de origine romana - anunta ca actorul va relua spectacolul de la inceput, adaugand in fuga 'asa e in teatrul suedez'. o fi, n-o fi? oricum - cine sa il contrazica?

imi amintesc des de faza asta de cand sunt aici.

asceza

eram sigura ca o sa reusesc sa nu transpara absolut nimic in theattentivedreamer dupa 11 iunie 2007. ca o sa scriu tot asa, tvr cultural. o naivitate. acuma sunt 2% dreamer si 98% attentive.

am fost la un beach party, stiu ca suna bine, da nu e ce se crede. e asa, o sura, daca nu stii nici nu simti ca ar fi un ocean acolo. la fel de bine ar putea fi si ghiorocu. a cantat o trupa mai ska, asa, se chema los furios. haha. si eu muream de frig, chit ca eram cu pardesiul pe mine si cu un pulovar in jurul gatului (lumea era in tricou). si acolo la o tigara am aflat de la un american fumator ca in california nu mai e cool sa fumezi si tot acolo am aflat ca prietenia in iran e ca in romania. adica prietenii care se cunosc de multi multi ani stau cu orele si beau si vorbesc si beau si vorbesc.

si ma gandeam la mitul pesterii, ca e splendid soarele, da si in pestera e fain (in alt fel fain / asceza).

aici ai voie sa calci pe iarba. aici trebuie sa iti placa animalele. aici nu trebuie sa fii fumator. aici nu este bere la supermarket. aici e atata liniste, toti oamenii sunt linistiti, blocul e linistit, strada e linistita, zona e linistita, linistiti-va!!

(cand voi sti mai multe voi aborda si chestiunea cultului sanatatii)

si atata abundenta, se revarsa produsele, doamne, raionul de bomboane e ceva.

Wednesday, June 13, 2007

O chestiune de alegere

Prima cafea la Starbucks, uriasa, din pahar cu protectie pentru maini, pe terasa, fumand si privind oamenii si citind The Vancouver Sun. Aimee (Amy), fetita blonda de 5 ani a lui James, spunandu-mi ca ma iubeste pentru ca "you are family now". Noaptea cu masina in downtown, uimirea, stralucirea. Revolta retinuta cand am intrat in oras de la aeroport si am vazut toate casele alea dichisite si cu vegetatie cocheta si m-am gandit la oamenii minunati din arad care stau in blocurile mizere din vlaicu sau de la gara (insa la urma urmelor ce conteaza). Gentiletea generalizata, care acasa ar fi considerata naivitate si taxata ca atare. Strazile atat de simple: perpendiculare si paralele, cu nume si cu numar. Doar gandul la o seara in joy's, una banala, nu una intensa, si imi dau lacrimile. (Trebuie sa nu ma gandesc ca sa purced). "Casa e casa, radacinile-s radacini", cum ii marturiseam intr-un elan prietenului marius. E o chestiune de alegere, clar.

Sunday, June 10, 2007

E noapte si sunt acasa. Mai sunt 9 ore.

Si azi nu am mai inteles deloc de ce trebuie sa plec. Nu vreau sa plec. Ne simteam asa de bine. Am plans, mi-e frica. E un sfarsit al lumii si inca nu vad nici un inceput al altei lumi. Nu dramatizez, chiar asa e. Si toata iubirea din jurul meu, si toata linistea. Nu inteleg ce m-a apucat. Ma trec fiorii.

Monday, June 04, 2007

E dimineata si sunt acasa. Mai e o saptamana.

E dimineata si sunt acasa. M-am trezit la 5. Credeam ca voi dormi patru ore pe tren si nu am dormit. Am avut revelatia completa: mai e o saptamana. M-am inselat crezand ca lucrurile se vad mai clar noaptea. Nu, dimineata. Si dimineata nu e o claritate inselatoare, e doar cruda. Imi veneau neincetat in minte lucruri si mi se sfasia inima de durere. Cum stateam cu tata la cafea la terasa de la cofetarie si el vorbea de basescu si de bush si mai rar despre printul charles. De ziua de pizza cu mama, sambata dupa ce beam interminabil cafeaua si mama de fiecare data spunea exact aceeasi chestie, “pizza e un lucru bun”. Vedeam chipurile prietenilor mei, zambind si privindu-ma. Cred ca asa trebuie sa fie (si se spune ca e) inainte de a muri. Ti se perinda prin fata ochilor imagini din viata ta. Ce am vazut eu azi, in tren, printre lacrimi, au fost imagini de o frumusete coplesitoare.

Saturday, May 26, 2007

mai-iunie

am fost exaltata, acum sunt obosita, voi fi din nou exaltata. "pe culmile extazului, pe culmile disperarii", profetea urania cu un zambet şăgalnic in coltul gurii, produs cred de referinta la cioran.

a fost foarte cald, apoi foarte frig, acuma e din nou foarte cald. cand e foarte cald si sunt pe bulevardul revolutiei, imi imaginez ca imi târşâi şlapii pe aleea principala din costinesti.

mi-a cazut un dinte, acuma am unul nou. "podul de piatra s-a daramat/a venit apa si l-a luat/vom face altul pe rau in jos/altul mai trainic si mai frumos". ce filozofie sanatoasa de viata.

m-am indragostit de doua-trei ori pe zi, fulgurant.

anticipez o nostalgie: terasa cofetariei de la astoria. ma linisteste.

vara imi pierd aproape total sentimentul tragic al fiintei. "mai bine prost decat trist", ca sa il citez pe mihoc.

"cand pleci? te bucuri? ti-e teama? definitiv? ce o sa lucrezi? unde o sa stai?" - de cinci sase sapte ori pe zi.

ne-am facut bagajele, plecam in turneu. surorile pleaca in turneul traditional mai-iunie.

Tuesday, April 24, 2007

A Ribbon

alexedi,

Hierheen is La Pura Vida.

aveam doua variante: hier si hierheen. normal ca am ales-o pe ultima. tot ce e posibil sa fie iesita din uz, dar tu ma intelegi. HchhchH.

aici semnez: Ma duc la baie si ma frapeaza prezenta cazii in locul cabinei de dus. Dau sa cobor sa fac cafeaua. Nu cobor, ca nu am unde. Realizez ca daca ies in gradina, ies si din casa, iar asta e ciudat.

si mai semnez undeva, de data asta in nu stiu ce calitate, in orice caz nu Grace: Naratorul a ramas in Studiourile Paramount, doar ca povestea lui e una fericita, cu gradini in candida dezordine intre case de turta dulce; spusele lui sunt amniotice, calde si larg zambitoare- nici urma de cadenta realmente cinica in studiouri. Tom? Tom merge la birou si isi justifica in continuare alegerile cu cea mai egoista nonsalanta.

ce fain ar fi numai sa semnez. metaforic vorbind, cred ca oricum numai asta am facut. de cate ori lumidé?

(eu acuma sunt in drum spre alkamaar, e una din acele dimineti care lejer pot fi confundate cu o dimineata-reper din viata mea in patrie, insa nostalgia asta e una din preferatele mele. e din aia cu voluptati, cum ar zice phillippe, pe care sper sa il scot din cabinet macar cu o jumatate de ora mai devreme).

alex: libera la mare sau libera sub soare? stiu ca acestea pot parea sinonime, insa tu fara indoiala stii ca sunt antonime. si acuma, daca te uiti in dreapta, vezi cocorii.

Friday, April 13, 2007

aici



aici as putea sta cu anii, fix in acest loc. aici este casa pe care o imaginam ca fiind ideala dar nu stiam cum sa o explic. aici e phillippe. aici am intrat cu alexedi intr-o alimentara si vanzatorul ne-a dat sa gustam o bucata de salam. aici se uita marguerite la noi si scaunele isi vorbesc in toata nobletea. aici e camera mea olive. aici e cum ar trebui sa fie tot timpul.

Wednesday, April 11, 2007

Dat fiind ca...


Aceasta insemnare din Miguel de Unamuno - Jurnal intim raspunde cel mai bine intrebarii de ce ma gandesc eu la moarte. Niciodata nu am gasit ca fiind deprimant sa te gandesti la moarte, ci de-a dreptul esential. Chestia e sa ai timp; sau daca nu, sa iti faci.

Saturday, April 07, 2007

13


Un film impecabil: 13-tzameti. Curat, de un dramatism esentializat. Ravasitor momentul de inceput, cand vantul rascoleste, prevestitor, toata casa.

Friday, March 30, 2007

Nothing


Music >>
Iuno >> Amsterdam, Netherlands >> nu-jazz / trip hop / other
minunata >> piesa Nothing

Wednesday, March 28, 2007

Krum si Dhany

Am revazut Krum. Am ris foarte mult si de data asta, insa m-am emotionat foarte tare. Acele emotii atat de puternice incat abia le faci fatza. Ca si emotiile violente pe care le am uneori cand vad o batrana cocosata abia miscandu-se pe langa ziduri cersind. Sau un copil pistruiat care vinde flori prin baruri ca l-a trimis bunica. Sau cand imi aduc aminte de vreo vorba rastita pe care i-am spus-o mamei, care era plina de bune intentii. Sunt niste emotii foarte foarte puternice, cu care nici nu stiu ce sa fac si care ma coplesesc. E o mila infinita si neputincioasa.

Si e o melodie, se cheama Every Single Day si e interpretata de Benassi Bros feat. Dhany. E ceva... Adica e shit, recunosc, si muzica si videoclipul, dar asa ma emotioneaza. Cand o aud intr-un magazin, sau in taxi, sau in tramvai, exult. Aceasta melodie corespunde nivelului primar al melancoliei mele.

Sunday, March 25, 2007

Ferestre

Vis.
Ma aflam impreuna cu doi prieteni, neidentificabili in viata reala, intr-o bloc cu multe luminatoare si multe ferestre si multe incaperi. Ferestrele erau foarte foarte mici si nu stiu de ce noi tot trebuia sa trecem prin ele ca sa ajungem nu stiu unde. Dar erau atat de mici ca nici nu ne puteam imagina ca o sa putem trece prin ele. Totusi, de fiecare data reuseam. Inainte treceau prietenii si apoi eu. Si tot asa, am trecut prin mai multe ferestre. Insa la un moment dat, inaintea unei asemenea treceri, mie fereastra mi se parea de data asta chiar prea mica, desi ceilalti trecusera de ea si imi tot spuneau sa vin si eu. Si eu ma uitam si ma tot uitam la fereastra aia incredibil de mica si cum ma tot uitam asa, am observat ca de fapt ea se putea mari si in sus si pe laterale. Am fost foarte bucuroasa ca am descoperit asta si am trecut.