Wednesday, December 31, 2008

After New Orleans. Waiting for 2009.

ca sa scriu la blog trebuie sa am momentul in care sa fiu singura, si nu il prea am, ceea ce cea mai buna chestie care nici nu speram sa mi se intample in anul asta, prapaditul 2008, cel mai penal. imi aduc aminte ca am intrebat-o o data pe o colega din liceu care scria cele mai frumoase poezii cum de (ce naiv) scrie asa frumos, ce se intampla in capul ei, si mi-a raspuns ca trebuie sa nu aiba treaba in casa.

anul 2008 a fost anul sobolanului, acuma am aflat, si m-am gandit ca poate de asta a fost asa cum a fost pentru ca eu am oroare de ei. anul viitor e anul bivolului, tot acuma am aflat, si bivolul e ok.

am fost la new orleans, o sa pun si niste poze, nici nu stiu care, ca toate sunt frumoase, am stat la terase, am fost la catedrala si eu mi-am amintit de cand eram mica, mi-am mai amintit si de cum eram inainte sa plec si as vrea sa fiu din nou asa, desi nu putem intoarce timpul inapoi.

asta e refrenul meu in ultima vreme, cu datul timpului inapoi, desi normal ca stiu ca asa ceva e imposibil si ar trebui sa ma orientez spre prezent si sa fiu mai pozitiva, dar numai gandul sa incep sa fiu pozitiva imi intoarce stomacul pe dos, poate e un setting, nu neg, insa asa totul e setting, deci iese din discutie. si nu zic, sunt pozitiva, dar cu pozitivul asta parca niciodata nu e de ajuns, si daca ptr. o secunda te-ai scapat si nu ai mai fost pozitiv, totul s-a dus si secunda aia ajunge sa defineasca toata ziua. inainte nu era asa, era mai bine, ca nu ma gandeam sa fiu pozitiva, era ok sa-i zic la mama "mama, vreau sa mor", si mama sa ma intrebe "ok, cand, inainte de avignon sau dupa?". asa treceau zilele si era cat de cat ok.

in new orleans parca timpul era dat inapoi, cu casele stradutele terasele, beignet, omleta cu ciuperci, fumat inauntru, senviciurile perfecte, cimitirul.

am avut vizitatori inainte sa plecam (fr. si gr.) si mi-a placut de ei.

bilant2008 facut in masina cand ne-am intors de la new orleans, si ce repede a trecut timpul prin alabama. alabama !

problema cu america (problema mea) e ca daca nu am viata personala f. intensa, ceea ce nu pare ca pot avea, ma cred intr-un perpetuu film, si asta e cel putin confuzant. lucrurile nu au carne (grad de realitate).

ptr. 2009 as vrea sa nu ma mai gandesc la aici si acolo, UNDE e mai bine, la Orase si Tari si Continente. sa fie ok oriunde, dar asta inseamna sa trec de un prag, care e cel mai greu prag, zic eu. tot ptr. 2009 imi mai doresc sa ma gandesc la oameni cum ma gandeam inainte (iar incep) adica cu bucurie compasiune dedicatie, deci lor sa li se intample lucrurile cele mai minunate, de care eu, prin intermediul compasiunii, sa ma bucur.

azi o sa ma imbrac frumos si o sa mergem la revelion.

Wednesday, December 24, 2008

Ajun





Monday, December 15, 2008

Ecranul

cand nu scriu inseamna ca totul e ok sau chiar superok.

uneori ma gandesc ca se intampla ca in filme cand eroul nostru trece prin experiente intense nefamiliare care pana la urma se dovedesc a fi purificatoare si care il fac sa isi descopere un eu nou, mai bogat. sau mai e si varianta in care eroul descopera eul mai bogat si, mai mult, transforma experienta intensa si nefamiliara in ceva inaltator precum o carte sau un film.

insa asemenea lucruri se intampla in filme si de aceea le iubim :)

in viata nu stiu inca cum se intampla, o sa spun de indata ce aflu. oricum dat fiind ca lucrurile se intampla ORICUM mai lent, e posibil sa nici nu ne dam seama ce s-a intamplat de fapt. e greu sa elimini timpii morti.

cred ca multi isi imagineaza momentul final in varianta de film, momentul pe care daca bine tin minte chiar l-am intitulat cu prietenii (oli?) 'ecranul'. cand iti vezi derulate pe ecran imaginile importante din viata ta, si abia atunci afli ce a fost important si in ce ordine. desigur conceptul e larg raspandit in fictiunea de toate genurile, acum mi-am adus aminte doar de 'romanul adolescentului miop' in care aparea ('caci aici pe pamant traim intr-un cumplit relativism', parca).

**
am visat cu prieteni, visele se petreceau in ro., am visat si cu did, se facea ca statea in fata casei, pe iarba, intr-o rochie mai vintage, langa un stalp daramat, si citea si din timp in timp radea de trecatori. in viata reala, cineva (F.) va face un gest neasteptat si deci nesperat, care mi-a umplut inima. in acest timp altcineva (I.) face mereu gesturi care imi umplu inima, inima este importanta, e cea mai importanta. apropo, m-am gandit o zi intreaga, ziua in care am mancat gyros la tejghea si am fost la magazine, cum imi umpleau inima faptele bune pe care le faceam spontan si instinctiv, si ca as vrea de acum inainte sa fac la fel, insa nu stiu daca se va mai putea spontan si instinctiv, probabil ca nu. oricum, a fost o zi in care mi s-a parut ca pot alege intre, ca sa simplific, alb si negru, si ca nu vad de ce as alege altceva decat alb. motivul ar fi unul singur, inca, si anume 'memoria unei tristeti', care, ca orice memorie, se sterge cu timpul si cu faptele bune si cu filmele si toate celelalte.

Thursday, December 04, 2008

Legaturi

As vrea sa inteleg complet si definitiv ce se petrece in creierul exilatului. Sa mi se prezinte un grafic care sa nu lase nimic neexplicat. Deocamdata nu imi place deloc ce se intampla in creierul exilatului, si asta probabil si pentru ca nu inteleg. Isabel Allende vorbea de pierderea unui firesc al tau cu ce e in jurul tau. Nu mai iei lucrurile asa cum sunt, cu sentimentul ca asa trebuie sa fie, ca asa au fost date. Exilatului nu-i mai e dat sa simta asta. Nimic din ce e in jurul lui nu mai e dat, pentru ca nu pot fi mai multe daturi. Datul e unul singur. Pentru exilat, care stie deja ca nu mai e unul singur, ca aici e un dat, altundeva altul, a disparut deci insasi notiunea. Ceea ce e in jurul lui nu il mai fixeaza. Exact cuvantul ala: dezradacinat. Senzatia e foarte nelinistitoare. Daca nu mai exista legatura data intre tine si ce e in jurul tau, trebuie cautate alte legaturi, pentru ca nu se poate trai fara legaturi. Ma gandesc ca acele alte legaturi trebuie sa fie mai trainice, nu?, pentru ca nu mai sunt un rezultat al purei intamplari de a fi intr-un anume mediu inconjurator si nu in altul. Ele trebuie sa functioneze oricand. Ma gandesc la principiul (care poate fi lipsit de orice temei de fapt), pierzi ceva castigi ceva. Insa pierdutul si castigatul nu neaparat se inlantuie. Exista un timp suspendat in care ai pierdut ceva si inca nu ai castigat nimic. Durata, ca orice durata sufleteasca, e necunoscuta. Timpul suspendat intre ce ai pierdut si ce e posibil sa castigi e cel mai nelinistitor.

Jurnal
Acum sunt la ionuka si la maikel. Ei sunt la scoala. Aud ceasul, ceea ce imi aminteste de romania, nu stiu de ce, si mai aud si cainii latrand, ceea ce iar imi aminteste de casa si mai precis de bunici. Aici natura, din cate am vazut, nu e ca la V. E mai salbatica, mai putin constransa. Asta imi place. Imi mai place si casa, e mare si are multe locuri anume. Am vorbit cu prieteni pe net. Am intermediat o barfa, cu reala placere. As putea sta mult timp pe veranda in fata casei, sa ma uit la oameni, la copaci, la veveritele care merg pe sarma, si sa incerc sa uit.

Tuesday, December 02, 2008

de maine

inotam azi, una din chestiile care m-a relaxat, cum imi propuneam, si imi dadeam seama ca eu nu simt nimic ca e ultima zi aici, poate ultima data cand vad orasul asta sau tara asta. obiectiv vorbind stiam ca ma bucur, dar nu simteam bucurie. apoi m-am gandit ca poate asa e normal cum inaintezi in varsta sa ti se toceasca emotiile si apoi m-am mai gandit ca e chiar mai bine. dupa excesul din ultima luna jumate nu mai vreau emotii, eu ziceam ca de niciun fel, dar de fapt nu le mai voiam pe alea oribile. dar daca e sa le dau pe toate sau sa le iau pe toate mai bine le dau si gata, vad ca merge si asa. faci un lucru, apoi faci altul, apoi altul, apoi te culci, dupa care te trezesti si incepi iar si faci un lucru si apoi altul si tot asa.

am vazut doua filme calumea, "Il y a long temps que je t'aime", grav si emotionant, cu multe straturi, toate serioase, si in fine inteleg adoratia kristin scott thomas. si "Estrellita", un film sloven, minunat, cu iz rusesc, nevasta si amanta care pana la urma merg la un pahar, si un anume fel de lightness cu lucruri care se rezolva gratios pana la urma pentru ca au intervenit, uneori comic, ingerii, frumos film.

am mai fost si la un spectacol de dans, prost, si cu niste costume sinistre. am vibrat numai la un fragment, despre o emigranta chineza, care imi dadea intr-adevar senzatia aia nelinistitoare ca iti schimbi pielea emigrand.

am terminat isabel allende, "Tara mea inventata", niste lucruri foarte adevarate despre exil. m-a facut curioasa sa citesc romanele ei, chiar voiam f. mult, numai ca nu in engleza. in loc de asta am inceput un orhan pamuk, care nu stiu inca daca imi place sau nu, "La vie nouvelle" se cheama, am zis ca se potriveste momentului, sau daca nu sa fortam putin.

aaa, si iar m-am intalnit cu oameni, acuma am fost vecina cu ei, am vorbit am ras am baut bere, ma rog ce fac oamenii cand se vad si se simt bine. da si am mai fost si la o alta socializare care a fost oribila, nu ar fi trebuit sa ma duc dar nu am putut sa spun nu, in fine, vesnicele chestii care tot sper sa se termine, si care se vor termina de maine.

maine o sa fiu la ionuka, totul se va schimba si va fi bine, continuu.

Friday, November 28, 2008

...yes, please hurt me for a change, hurt me, kiss me, serre moi dans tes bras.

cred ca abia acum imi dau seama de ce am plecat din romania. ma simteam prinsa in capcana. stiu ca ma tot lamentam la mama ca uite, ce previzibila e viata mea de acum inainte, nimic nu o sa mi se mai intample, ce mi se poate si intampla in orasul asta mic in care stiu pe toata lumea. da, ma simteam prinsa in capcana, si eram convinsa ca daca plec pe un continent mare, intr-un oras mare, o sa se rezolve totul. insa nu se rezolva. si nu exista capcana.

nu exista pentru ca acum nu mai cred in capcana. sau, invers, cred ca orice poate fi o capcana. sa vedem, daca alegi sa te mariti, esti prinsa in capcana vietii in doi, daca alegi sa fii singura, esti prins in capcana singuratatii. daca alegi sa ai copii esti prins in capcana ingrijirii copiilor, daca alegi sa nu ai copii esti prins in capcana singuratatii plictisite. daca alegi sa ai bani, esti prins in capcana facutului de bani, daca alegi sa nu ai, esti prins in capcana saraciei. daca alegi sa ai o cariera calumea, esti prin in capcana luptelor pentru avansare si mentinerea pozitiei, daca alegi sa fii un pierde-vara, esti prin in capcana complexelor profesionale. adica orice alegi e o capcana. cred ca am mai auzit asta si in Noi Albinoi, un batran ii citea din kierkegaard parca.

atunci la ce bun sa te mai si gandesti in termeni de prins in capcana, daca tot nu poti sa-i scapi oricum, oriunde ai fi, orice ai face? asa incat tot ce iti ramane de facut e sa nu te gandesti asa la lucruri, punct. ci ca la ceva care curge. Sa lasam lucrurile sa curga.

oricum eu stiu ca eu o sa am mereu un sentiment de stagnare perplexa in fata vietii, ca orice as face voi ramane, pana la final, cu impresia ca viata nu a inceput, ca trebuia sa fie altceva, ceva mai puternic si mai luminos si mai permanent. nu stiu ce ar putea schimba impresia asta, pentru ca deja f. putine lucruri ma mai impresioneaza, din jurul meu sau la mine, nici daca as urca pe kilimandjaro nu cred ca ar schimba situatia cu mult.

asta e din cauza ca am plecat si am vazut lumea, nu toata, insa indeajuns cat sa imi dau seama ca mai sunt f. putine lucruri de experimentat si ca si mai putine merita vreo atentie.

tot ce poti sa faci e sa lasi lucrurile sa curga si sa treaca o zi dupa alta fara vreo miza anume decat sa treaca placut si facand pe cat se poate bine in jurul tau. cam atat.

e un cantec, de fapt o strofa, care m-a cucerit din prima si nu incetez sa ma gandesc la ea, e pe melodia de la For he's a jolly good fellow, ca sa stiti: The bear went over the mountain/To see what he could see/ And all that he could see/Was the other side of the mountain/The other side of the mountain was all that he could see.

+++

am terminat aici la lucru si nu simt nimic, dar nimic, nici bucurie ca am scapat, nici panica ca nu mai am alt job la orizont. maine am mult de lucru acasa ca poimaine plec din locuinta aia. in urmatoarele trei zile incerc sa ma relaxez nu stiu cum va fi asta, si apoi plec la ionuka.

++++

ieri am vb. cu miki si ne-am amintit de craciunul 2006, cand a fost la arad marian si apoi a venit si philippe, si marian statea la miki si philippe la mine, si ne intalneam la miki in general, care era tare obosita dar si f. draguta. marian ne tot capacita cu myspace-ul lui si telemake, My Socks Are Fine, si cu philippe vorbeam enorm, enorm, si cred ca si beam nu tin minte ca enorm. am fost si la gabi la masa, si atunci a fost momentul Antony Crippple and the Starfish ocupand fiecare particula din casa. a fost un craciun foarte frumos, se apropia de ceea ce as vrea eu sa fie viata, neintrerupt, puternica luminoasa permanenta.

Sunday, November 23, 2008

Jacob

acum, ca am un elan si sa profit, imi sortez hartiile, ce arunc, ce iau cu mine, si, cum era si de asteptat, ma 'traverseaza' niste melancolii, mai ales cand am vazut ghidul Bienvenu au Canada, nu stiu de ce le citeam in franceza, some kind of denial haha, in fine, si ce ma trezesc eu sa subliniez din prima pagina a ghidului, asta atunci cand am ajuns aici: VOTRE PREMIERE ANNEE AU CANADA SERA REMPLIE D'EMOTIONS ET DE CHANGEMENTS, acuma ma si distreaza ce altceva.

in orice caz in ultimele zile am vazut oameni, vineri au fost la mine o fam. de 6 pers. si a fost foarte fain, am vorbit, am ras, ne uitam la micuta, si despartirea f.f. emotionanta de Dana in hol la bloc, stiam ca in secundele alea nu isi dorea altceva mai mult pe lume decat sa imi fie mie bine in viitor, si asta e minunat cand se intampla, fie si numai ptr. cateva secunde.

ieri, adica sambata, a venit la mine sa cumpere patul o doamna rusoaica tacuta si cu o oboseala infinita, cred ca a trecut prin multe si a trecut gratios, si fiul ei, Jacob, un baiat slab si lungan, stiti varsta, si putin timid, dar brav, un fiu brav.

dupamasa am fost la prietenii mei la chef si am vb. romaneste, erau multi romani, am aflat suprinzator si o barfa, eu nu mai stiam ce e aia, cred ca m-am si pilit la un moment dat, desi nu mi se parea, dar uitasem cum e asta, nu am mai baut de cam o luna. tin minte ca vorbeam cu cineva si-i tot ziceam Bai frate, si el zicea ceva cu Sa avem fun, dar nu ma deranja, pentru ca aici mi-au trecut sensibilitatile la limba romana, pot vorbi si eu lejereanu :)) cu Puii mei sau Pana mea, sa nu va mirati. deci eram ieri cu romanii si m-am gandit ca poate ar fi fost mai bine sa fi avut legaturi cu comunitatea, mai schimbam o vorba, mai mancam un mic, mai un otv, ma rog, din astea, dar acuma ce mai conteaza. in orice caz am fost placut surprinsa ca nu au sarit pe mine cu De ce pleci? Esti fraiera? Stai macar pana la cetatenie, asta e IMNUL romanilor in canada. mi-am auzit-o insa numai o data si am izbucnit intr-un Dar nu ma intereseaza, continuandu-mi euforia. s-au sters de praf personaje din arad, de ex. unul din oamenii de la chef a fost la mama la scoala si ii stia pe toti profii de acolo, normal, si profii de la mama de la scoala sunt niste Fapturi Mitice ale copilariei mele. ca sa revin la o tema (supratema) recurenta: s-au refacut conexiunile.

acum sortez hartii, cum am spus, o astept pe Natalie sa vad ce mobila cumpara, ma intreb pe ce o sa dorm cand o sa imi cumpere si salteaua, acum e asa studenteste aici, imi place, si intre timp ascult Beirut, iar eu cand ascult Beirut inseamna ca sunt ok.

Friday, November 21, 2008

realul imediat

am recitit blogul meu din anul 2006, un an in care se pare am fost constant fericita. si amintirea imi spune acelasi lucru. a fost un an suspendat cumva in timp (asteptam sa plec in canada), asa incat toate lucrurile aveau o usuratate atat de placuta. in mare, faceam cam numai ce voiam, si ce voiam erau filme, carti, teatru, muzica, prieteni. se intampla mereu cate ceva, niciodata ceva grav, vitalitatea mea si a celorlalti era blanda, dar exista, cu certitudine. starea s-a prelungit pana in iunie 2007 cand am plecat efectiv.

din iunie 2007 totul s-a schimbat si eu nu imi amintesc sa fi fost de atunci vreodata vara, desi stiu ca au fost totusi doua veri.

la fel cum iarna nu imi pot imagina ca exista si vara cand murim de cald si umblam in tricou, si invers, la fel acum nu imi pot imagina ca vor mai veni acele vremuri de o liniste calma, fericiri marunte dar constante, prieteni, teatru, terase.

inca nu stiu daca era nevoie de confruntarea asta de un an jumate, inca nu stiu ce va ramane in urma ei. sunt unele lucruri cu care e mai bine sa nu te confrunti pentru ca lasa in urma rani. cu altele e bine sa te confrunti pentru ca iti dau certitudini care dureaza o viata.

ma consolez totusi cu gandul ca totul trece si ca realul imediat de acum se schimba, slava cerului, si ca va fi inlocuit de un alt real imediat, care cu siguranta va fi mai bun, pentru ca nu il mai las la voia intamplarii si a unor vise inspirate din vederi din copilarie cu orase cu zgarie-nori.

Sunday, November 16, 2008

sa ma vad din nou cu 2 valize



am fost ieri la spect. asta, de dans. m-am pus la margine si tot evaluam cati pasi mai sunt pana la iesire, am zis ca bine ca scrie EXIT ca vad clar unde e iesirea. deci aveam emotii ca nici nu o sa pot sa stau. dar mi-a placut *un fel de a spune*, mi-ar fi placut enorm cu cativa ani in urma, genul de spect. cu ambiguitate de gen si cu insinuari de relatii. nu foarte lucrat though. se putea si mai bine deci. faptul principal a fost ca am stat si nu numai ca am stat, nu m-am uitat la iesire nici macar o data, si mai mult am uitat de mine CA PE VREMURI si m-am emotionat de la arta, tot ca pe vremuri. am plecat de acolo mai usoara (light) si mi-am zis ca precis se poate reconstrui ceva. modul in care se reconstruieste e exact asta, sa ma duc la tot felul de spect. si evenimente culturale care sa ma duca undeva unde eu singura se pare ca nu pot sa ma duc. si normal sa fiu cu prieteni care si ei sa se duca acolo si acolo se ne intalnim. altfel nu pot si e ok totusi ca mi-am dat seama. credeam ca nici asa nu o sa mai pot, perioada lunga lunga in care nu intelegeam de ce ar mai deschide cineva o carte sau s-ar mai aseza intr-un fotoliu la teatru. e mai usor totusi cand admiti ca 'in interiorul tau' nu e nimic si ca trebuie deci constant sa il umpli cu ceva. eu stiam cu ce sa il umplu (cu ce am zis) insa stiam din instinct daca se poate spune asa, si pe instinct nu te poti baza, ai tendinta sa il negi sau provoci. provocarea asta se poate termina rau, e o chestie periculoasa. ca sa revin acum stiu acelasi lucru insa il stiu nu din instinct acum stiu pe ce ma bazez. 'confruntarea pana la radacini cu tine insati' philippe.

ptr. ca tot fac countdown, mai sunt acum 2 sapt. in care chiar va trebui sa ma stradui sa fac ce trebuie sa fac. nootka e la amsterdam si maine merge la sigur ros. am zis numai asa :) deci tineti-mi pumnii sa ma pot concentra pas cu pas si sa am si noroc. cand nu mai pot si ma dezintegrez brusc ajunge sa ma vad din nou cu 2 valize SI ATAT.

Monday, November 10, 2008

chinese checkers and the right hemisphere

mai sunt 3 saptamani. ar putea fi 3 saptamani fericite, daca nu ar fi brazdate de bucati de intuneric cu care nu stiu ce sa fac (cred ca o sa le las in pace).

stiu ce am invatat, stiu ce trebuie sa reinvat.

daca vorbeam de spatamani fericite trebuie sa nuantez, fericirea are chipul melancoliei, iar melancolia e buna, pentru ca vine din inima.

(eu uitasem si de melancolie).

melancolia a venit in momentul cand am deschis debaraua pe hol si am vazut ciocanul. m-am oprit si mi-a venit in minte momentul si toata atmosfera cand l-am cumparat. nu au importanta acum detaliile. ceea ce are importanta este ca momentul m-a trimis la alte momente, ale mele, aici, singura, momentele mele de mici triumfuri.

as vrea sa ma vedeti intr-unul din ele. sunt singura, am o sacosa ikea albastra pe umar, cu mici obiecte dragute, stau intr-o statie de metrou din suburbie, astept si ma mai uit multumita in sacosa. sunt pe punctul de a-mi incropi o casa draguta.

la un moment dat s-au terminat toate obiectele si atunci nu am mai stiut cum sa continui.

cum vorbeam cu ionuka, parca am jucat chinese checkers (bilele colorate). incep entuziast, inteligent si apoi nu stiu cum sa mai continui. ma poticnesc la intrarea in casa si dupa asa un inceput glorios sunt invinsa la cateva mutari.

asta daca e sa privim lucrurile ca avand inceput si sfarsit, si nu in fluiditatea lor. eu una prefer fluiditatea. vine din emisfera dreapta si e mai light.

Tuesday, November 04, 2008

Ai grija ce iti doresti (f.adevarat)

Sunt exact asa cum am visat: libera. Daca mi-am dorit ceva constant de cand ma stiu a fost libertatea. De asta nu am putut nici sa imi fac abonament la telefon pe 2 ani. Daca cumva ma indragostesc si vreau sa imi urmez inima in Venezuela?

E bizar, stiti, arhicunoscuta zicala Ai grija ce iti doresti ca e posibil sa se si intample. S-a intamplat. Sunt totalmente libera. Nu ma leaga nimic de nimic, pot sa ma duc unde vreau sa plec de unde vreau sa stau cat vreau unde vreau.

Mai stau in acest oras, Vancouver, si in aceasta tara, Canada, o luna. Plec la Amsterdam. Intre timp voi sta cu Ionuka si cu Maikel de sarbatori, apoi voi petrece un timp cu Oli la New York. Apoi ajung la Amsterdam.

Nu pot scrie acum de ce plec de aici. Motivele sunt impartite egal in doua: pe de o parte nu m-am putut obisnui cu Lumea Noua, pe de alta parte situatia mea personala aici, afectiv vorbind, nu a fost dintre cele mai bune. Am fost foarte singura, m-a obosit singuratatea in ultimul hal.

Ceea ce vreau sa spun este ca libertatea nu are nici pe departe gustul pe care credeam ca il are. Dimpotriva. Faptul de a nu fi legata de nimic, nicaieri, imi da niste incertitudini care ma arunca in cele mai negre ganduri si anticipari. Desi sunt ferma in decizia de a pleca, insusi faptul de a ma muta ma anxieteaza cumplit. Si sa fac toate astea singura. Nu imi e frica, nu mi-a fost niciodata, nici macar cand am venit singura in Canada, de ceea ce numim viata concreta. Nici acum nu imi e frica de cum o sa procedez tehnic vorbind cu 'lichidarea bunurilor', ci de toate gandurile care acompaniaza faptul.

Uneori imi mai aduc aminte ca de fapt imi traiesc visul. Ma mut, libera, de ici colo. Aici trebuie sa il citez pe calin, un prieten care a plecat in spania, pentru a se intoarce in romania. 'Uneori visam gresit sau incomplet'.

Va fi o luna foarte grea.

Saturday, November 01, 2008

A doua saptamana

azi m-am trezit si imediat am stiut ca maine plec.

aici nu a fost asa cum ma asteptam, ceea ce ar trebui sa imi intareasca o convingere despre care voi scrie mai incolo, anume aceea ca nu are rost sa iti faci planuri.

la ce ma asteptam am si scris: voi fi euforica, sau moderat euforica. cat departe am fost... aici la inceput, aproape o saptamana, nu mi-am gasit locul, un loc dupa care am tanjit 10 luni, nu mi-am regasit firescul comunicarii cu oamenii. am avut si niste stari care mi-au dat de inteles ca nu e cazul sa ma lansez in niciun fel de euforie, mai mult, ca nu pot sa ma lansez in euforii cat stau aici. e bine cand intelegi in fine ca lucrurile nu merg conform planului. nu am fost la dans (club de noapte hihi), nu am fost la teatru, lucruri pe care bagam mana in foc ca le voi face. in fine. s-a inteles ideea.

au fost cateva momente, in a doua saptamana, in care in mod neasteptat s-au refacut conexiunile pierdute (radacinile cum se spune), de ex. cand am stat cu tata pe terasa de la astoria, cand am fost cu ioana la zerind sa ia ceva de la farmacie, cand m-am plimbat prin piata si am vazut lazile de mere si lazile de varza si crizantemele bordo, cand am venit de la arad la timisoara cu marius cu masina, cand am intrat intr-un magazin cu cd-uri in piata si era 'suparat suparat sunt doamne iara suparat' (pe bune), cand m-am plimbat pe mal si m-am uitat sa vad daca mai e deschisa terasa de la ratio, cand am stat cu miki la ea in bucatarie si am facut planuri despre cand facem copii ca sa nu plictisim pe altii cu povestile noastre de mame obsedate, si au mai fost, probabil.

conexiunile se refac greu, dar ele se refac.

si acum cred ca pot vorbi despre planuri, care e o discutie mai larga, nici nu stiu daca o pot formula asa cum trebuie. eu am trait 1 an jumate din plan in plan, planul imi oferea certitudine, plus ca e modelul nordamerican, deci m-am molipsit. de la planul pe ziua de azi, pe saptamana in curs, pe luna in curs, pana la Cand Vin In Romania. planurile, normal, trebuiau sa iasa, si cum le intocmeam realist si inteligent si apoi le urmam cu strictete, eventual le mai adaptam in detalii, ele ieseau. mi-au iesit toate planurile. de aceea am inceput sa prind gust, sa ma cred chiar un mic dumnezeu care tot ce vrea se si intampla. numai ca, numai ca, la un moment dat, lucrurile au scapat de sub control, fara ca eu sa inteleg de ce si cum si ce se intampla cu mine. prin iulie. am ignorat si am continuat cu planurile maniacale aproape, desi simteam in fiecare secunda (deja stiam ca ceva nu e in regula) ca nu ma bucur, ma bucurau de alfel din ce in ce mai putine lucruri (cu ionuka si maikel la montreal a fost poate singurul dupa luna iulie, ah, si concertul radiohead, si philippe desigur). planul era sa ma bucur nelimitat si euforic in romania in octombrie. cum am spus deja nu a fost asa. tot esafodajul a colapsat. una din explicatii e ca aici in romania nu se traieste dupa plan, de la ce discutam la bere pana la votul uninominal. mi-am dat seama in fine ca nu tine, nu tine sa iti duci viata ca un excel sheet, scuze din inima ptr. comparatia f. ieftina.

faptul ca mi-am dat seama deocamdata nu e suficient. inca nu pot sa ma las, sa las bara. inca planul e in sangele meu, inca vreau sa stiu cu maxima exactitate ce fac in decembrie, 16, la ora 4.30 dupamasa. asa am trait 1 an jumate... normal, trebuie sa stii ce faci maine, in linii mari, sau cand pleci dintr-un oras cu avionul, nu de alta dar trebuie sa iti iei bilet, samd intelegeti. insa nu poti sti tot, nu poti controla tot, e nebunie curata, e un pacat.

ACUM: in urmatoarea luna va trebui sa ma tin de niste mici planuri, ca acum chiar trebuie sa iasa lucrurile asa cum trebuie, si apoi pot sa ma las, sa las bara, nu ca pot, dar trebuie, am inteles ca trebuie, si deci sa nu imi fie frica. cred ca daca reusesc asta dupa aceea nu imi va mai fi frica de nimic, de nimic ce tine de viata pamanteana se intelege.

Monday, October 27, 2008

Am inceput sa formulez un context (si inca ceva).

Lola plange ca vrea afara din camera mea. Nu are voie afara, pentru ca a venit femeia care o ajuta pe mama si careia nu ii plac pisicile, cred ca in general nu ii plac animalele de casa. Daca ma gandesc bine, nici mie nu mi-ar placea neaparat animalele de casa ale altor oameni, decat ale prietenilor mei.

M-am spalat pe cap si cat ma spal pe cap ma gandesc, e o gandire pe care nu o conduc neaparat eu, superatent aproape obsesiv, ci mai degraba o las sa curga. Ceea ce am formulat totusi a fost inlantuirea de motive pentru care viata mea peste ocean :) a fost cum a fost. Nu faceam lucrul asta ca sa ma disculp (nici nu se pune problema asa), ci ca sa imi explic tot contextul care, suprapus pe structura mea, a dus lucrurile unde le-a dus, si sunt convinsa ca eu nu voi mai fi cum am fost de acum inainte. Dar oricum cu varsta ne schimbam, ne pierdem inocenta si spontaneitatea, capacitatea de a ne entuziasma, asa incat eu oricum m-as fi schimbat, poate nu in sensul asta, poate nu asa drastic. (Inca nu pot evalua cat de drastic, totusi).

Insa de la altceva am pornit. De la cum gandurile cand ma spal pe cap au tendinta sa curga. Punctul in care ele au curs astazi a fost acelasi in care au mai curs intr-o seara de marti, in august, la V. A fost, atunci si acum, un moment de revelatie, o pot numi asa, de data asta nici nu vad ce alt nume as putea sa ii pun. E o revelatie care, ca toate revelatiile, te copleseste, si e posibil sa te indoiesti de ea, cu o minte atat de exersata in rational si gandirea logica liniara argumentativa.

Atunci, ca si acum, revelatia a fost (si lucrul asta poate fi citit in cartile de spiritualitate, dar pe mine ma lasa rece), revelatia a fost deci ca vidul, despre care am mai vorbit aici, se poate umple total cu esente si aparente de natura divina. Stiu ca, in ziua de azi, e un subiect foarte foarte sensibil, ne rusinam sa si vorbim despre el, cum ma rusinez eu acum, de aceea ma opresc.

Un asemenea moment, daca poate fi pastrat, te elibereaza de toate spaimele. Te lasi. Intelegi definitiv ca nu poti controla totul. Ce incerci sa controlezi poate sa iasa sau poate sa nu iasa. Daca iese e bine, daca nu iar e bine. Genul asta de atitudine.

Vorbesc atata despre spaima, pentru ca am simtit-o. O simteam intr-un fel in V. (spaima vietii de zi cu zi, spaima de a fi neadecvata intr-un mediu nou), in alt fel aici in ro. de cand am venit (spaima de a nu corespunde unor asteptari, de a claca in fata oamenilor din orasul meu). La astea se adauga spaima de viitor, care la mine nu este pe atat de cert pe cat mi-as dori. Insa la cine e viitorul cert? Tin minte ca fumam pe balcon la V. si ma uitam la blocul de vizavi unde locuiau in majoritate oameni tineri cupluri. Ma gandeam cu o oarecare invidie la ei, ca mi se parea, aveam certitudinea, ca ei au un viitor bine trasat, ferm, clar si eu nu, numai eu nu. Pana cand, la un moment dat, am avut revelatia (si asta a fost neindoielnic o revelatie), ca nici ei nu au niciun viitor cert, ca de fapt nimeni nu il are. Poate pentru moment aveau o oarecare stabilitate, pe care eu nu o aveam, dar altii nu o aveau nici macar atat, insa lucrurile se pot schimba de la o clipa la alta. In secunda urmatoare poti primi un telefon care sa iti dea o veste oribila si sa iti pierzi mintile. In ziua urmatoare poti afla un diagnostic care sa iti schimbe total viata. O secunda de neatentie si poti iesi de pe sosea cu masina. Viata tuturor este foarte fragila, asta a fost revelatia. Viata este fragila, si tot ce putem face este sa nu ne gandim la asta.

Cand scriu totul se calmeaza.

Unde o sa ma duc as vrea sa scriu in fiecare dimineata sau dupamasa (nu noaptea) si si in felul asta sa ma vindec, sa las sa treaca lucrurile prin fata mea, sa le observ si sa fac de mancare pentru philippe. El ar vrea oricum foarte mult ca eu sa scriu insa nu pe blog, poate are dreptate.

Thursday, October 23, 2008

Steaua

tot ce se va depune de acum inainte va fi depus cu grija, cu grija de a fi frumos si bun,

nu mai cred ca am supraputeri si ca eu voi inalta mainile spre cer triumfator ca in shawshank redemption.

ce trebuie sa se intample nu are nimic deosebit.

taiasem toate conexiunile, daca va intereseaza va pot spune si cu ce si in ce ordine, pana nu a mai ramas nimic. orientalii spun ca acest nimic este bun dar eu nu sunt oriental si pentru mine nu a fost bun.

acum ma repar.

stiu ce e mai imporant pentru mine, iar lucrurile astea sunt batute in cuie pe viata, si nu ma intereseaza ce zice nimeni pe subiectul asta.

vreau sa nu imi mai fie frica de nimic, daca mie nu imi mai e frica de nimic eu pot sa salvez omenirea, exagerez desigur.


ieri a venit darius la noi si am stat cu el si cu mama si am vorbit si rana mea se inchidea imi si venea sa plang. acum ma duc cu ioana undeva dupa chisineu-cris la un medic ungur batran sa ia ceva pentru irina, fetita ei pe care inca nu o cunosc.

Wednesday, October 22, 2008

I, II, III, IV. Lola.

lucrurile decurg lin, asta si pentru ca le ajut eu sa decurga asa.

altfel ar fi cum a si fost, ceea ce e intolerabil, asa incat trebuie sa accepti ce e, numai sa fie ceva.

stiu ca suna f. eliptic si misterios, sunt lucruri pe care numai asa pot sa le spun, altfel m-ar agresa si pe mine si pe voi si nu are rost.

cine a trecut pe acolo, stie despre ce vorbesc, stie sigur, cine nu mai bine sa nici nu afle si sa trecem deci mai departe.


daca trebuie sa ma obisnuiesc cu un gand este ca toata chestia aia care deja tinea de prea mult timp e pe cale sa se termine, mai sunt detaliile. ca 'viata e frumoasa' eu nici nu mai luam in calcul, era ceva care mi se parea istorie. viata trebuia sa fie cel mult suportabila.

ei bine nu e asa. slava cerului ca nu e asa, daca ar fi asa chiar nu ar mai avea niciun rost nimic.

poate o sa pun aici o conversatie pe messi ca sa ne edificam cu totii.

acum gandurile mele sunt limpezi, desi poate nu pare, dar va asigur ca sunt.


am scris un fel de scrisoare, gen 'despartirea de romania', daca as avea un minim gust al patetismului as si publica-o (publish). era vorba despre faptul ca romania nu e ceea ce am crezut 10 luni ca e, acel loc minunat in care eu sunt fiinta deplina inima mea se deschide si inteleg si simt fiecare intonatie din vocea oamenilor. nu e asa. e un loc in care inteleg si nu imi place ce inteleg, in care oamenii fie ca au bani fie ca nu au, sunt obsedati de bani, ei sunt agresivi si e o agresivitate care se perpetueaza parca nu mai are oprire. oamenii aici stiu tot, nu au nici cea mai mica indoiala in privinta dreptatii lor. cam asta e romania, in afara de cativa oameni, pe care i-as lua cu mine afara de aici, si probabil alti oameni pe care nu ii cunosc, si niste dealuri sau vai, sau melancolii de o secunda.

as fi vrut sa scriu ca imi pare rau ca e asa, dar imi dau seama ca nici macar nu imi pare rau, ca de fapt nu imi pasa.


asta e acum, cat o astept pe mama sa vina de la scoala si ma uit ce mai face pisica noastra pe care a luat-o darius de la aeroport si a adus-o acasa, o cheama Lola.

Saturday, October 18, 2008

cum e cand nu mai esti singur si lucrurile grave se disipeaza

asa s-a si intamplat, am stat in amsterdam 7 ore si m-am intalnit cu philippe si stingo, cu care a fost ca in 1998 (cu 10 ani in urma!!) cand ne-am cunoscut in drumul taberei, e minunat ca trei oameni sa se regaseasca asa dupa atata timp si lucrurile in esenta sa fie totusi neschimbate. ne-am dus la casa cu patul din bucatarie, apoi ploua si am iesit la belgique unde am baut bere pe bancuta din fata si ne faceam poze si vorbeam SERIOS (analizam situatia si faceam planuri), mie inca nu imi venea sa cred ca exista atata relaxare pe lume incat sa bei bere in fata barului pe bancuta fara sa o ascunzi ipocrit in pahar de starbucks. apoi am fugit la aeroport.

acasa am dormit de la 4 dimineata la 4 dupamasa.

la 8 am plecat la bucuresti, la aeroport am vazut o pisica fara stapan care ar putea deveni pisica noastra, ptr. mama. pe avion cu darius.

la bucuresti in primul rand a fost marian si outfitul, apoi a fost casa (ah ah ah o minune un vis) apoi emilian (alt vis). aici deja imi e greu sa scriu pentru ca aici intra in scena prietenii si cand e vorba de prieteni totul se disipeaza si formularile nu isi mai au rostul pentru ca pur si simplu te simti bine si nimic nu mai are vreo gravitate. a avut totusi gravitate (theattentivedreamer e un blog al gravitatilor) ca eu nu am mai recunoscut comportamente si vorbiri din ro. din bucuresti mai precis, m-a tulburat peste masura agresivitatea oamenilor si masinilor, intrusivitatea oamenilor necunoscuti si raporturile mult prea brutale dintre ei, desi dupa asta am tanjit, dar se pare ca devii canadian fara macar sa iti dai seaama, mai mult: impotrivindu-te a deveni. dar la fel redevii si roman.

am avut si accese de salbaticie pentru ca ma dezobisnuisem de oameni, e ciudat si trist dar asa a fost, mi-am dat seama ca lucrul asta nu mai poate sa continue, el e cat se poate de nefiresc.

dar acum sunt cu prietenii (miki alexedi stef norbi marian emilian eimi edi darius) si cum spuneam asta e bine si toate celelalte lucruri par sa conteze mult mai putin.

Monday, October 13, 2008

Am revenit dintr-un loc mirific (in sine) si acum ma pregatesc efectiv

ma gandesc in permanenta la lumea oamenilor mari in care traiesc acum, ma gandesc cu spaima, e spaima ca eu niciodata nu o sa pot fi asa si nu o sa pot face lucrurile in felul lor. felul lor e ferm si pare precis, sigur de sine. in acelasi timp in acelasi timp in ochi le licareste din cand in cand, dar f. observabil, frica. frica asta imi da fiori. nu am vazut multe lucruri la viata mea (nici epoca nici circumstantele personale nu mi-au oferit), insa frica asta e lucrul cel mai infiorator pe care l-am putut vedea pana acum. poate faptul in sine nu ar trebui sa ma deranjeze sau ma rog ar trebui sa il inregistrez sec, insa chestia e ca eu ma molipsesc si in secunda urmatoare, desi nu stiu exact despre ce anume frica e vorba, o simt si in ochii mei, parca devenim doua animale inspaimantate una de alta. nu ne infruntam, dar ne e mare mare rusine.

cel mai bine a fost atunci cand m-a chemat sa aranjam piesele de la joc, piesele colorate, si ne-am asazat pe pat si am inceput sa aranjam piesele, s-a insinuat si o competitie, am ras de asta, si apoi totul s-a linistit, eram calmi si nu ne mai era frica.

dupa aceea, cand cineva (altcineva) mi-a spus soptit numai mie la ureche ca nu poate sa dea oaspetilor carti de vizita pentru ca ar insemna sa taie de pe ele numele iubitului care a murit. mi-a zis ca nu poate taia numele si i-am spus ca nici nu trebuie. 'my dear'.

lucrurile astea se spun in soapta si numai la ore tarzii.

cu timpul tot ce am trait deja se aduna, normal, si noi trebuie sa ducem toate lucrurile astea, ceea ce e foarte greu, chiar e greu, si devine cu atat mai greu cu cat nu ai voie (asa e regula nescrisa, spiritul epocii), nu ai voie sa le spui sa le arati, trebuie sa te arati puternic. insa e foarte greu, spre imposibil, sa fii puternic la modul real, cei care sunt sunt niste minunati, ma inclin, insa ei sunt foarte rari, ceilalti se prefac si se chinuie sa fie. eu am numai 31 de ani si deja mi se pare ca am o gramada de lucruri de dus, lucruri carora ma mir uneori ca le-am supravietuit, si imi dau seama ca lucrurile cu adevarat cumplite inca nici nu mi s-au intamplat. inima noastra e fragila si ar trebui sa tinem seama de asta.

cel mai bine ma simt in camera mea, in magazine si la film.

acum sunt in camera mea.

ma pregatesc ptr. ro. unde plec maine, in drum ma opresc la amsterdam sa ma intalnesc cu philippe si stingo, ma bucur, sunt doar 7 ore dar mai bine decat nimic (asa gandesc acum). apoi ajung la budapesta, unde sper din toata inima sa nu imi piarda bagajele ca data trecuta, pentru ca a doua zi plec la bucuresti, unde ma intalnesc cu: marian, emilian, miki, alexedi, stef, norbi. va fi si darius, dar cu alte treburi decat distractia. apoi revin la ar. unde stau cu mama, ma vad cu tata la cafele, ma plimb pe bd. revolutiei si ma duc la teatru si in joys, mergem si la tm. la o distractie. se vor intampla lucruri si eu voi fi fie euforica, fie moderat euforica, pentru ca voi sti ca orice lucru s-ar intampla eu pe 2 nov. voi fi aici si pe 3 nov. voi fi din nou pe vaporas in drum spre lucru, totul continuand asa pana cand ma decid sa iau drumul vietii adrenalinice in care nu imi e frica de nimic.

Wednesday, October 08, 2008

Acum ma pregatesc

parte din filmul de serie C in care traiesc e cand vin de la shopping si am plase cu firme pe ele, multe plase si am un aer blazat - superior - obosit. totusi partea asta din film imi place (poate singura hmmm).

chiar am trait transa. furor. shopping furor. nu ma puteam opri si in capul meu se formase deja teoria conspiratiei cum ca niste creiere geniale au ales muzica din magazin in asa fel incat subliminal sa iti comande "cumpara, cumpara". altfel nu imi explic. nu mai eram eu.

dar am citit intr-un articol ca adictia e legata strans de dislocare, deci exil, cum ca iti gasesti lifestyle-uri care sa te inradacineze in ceva, daca tot te-ai dezradacinat (ca un bou). deci concluzia mea e ca imi astept adictia, deocamdata nu am. tigara nu se pune, e ridicol.

ca sa revin, am scapat de furor si IN PRIMUL RAND m-am felicitat ca am cumparat bine si TOT IN PRIMUL RAND am multumit Cerului ca am putut sa imi permit sa imi cumpar atatea, si nu numai mie :) abia IN AL DOILEA RAND m-am cam speriat si mi-am zis ca trebuie sa pun stavila, nu de alta dar in ritmul asta ajung cu datorii la credit card ca nordamericanii si numai asta nu imi doresc.

sa insist putin asupra autofelicitatului. am reusit se pare in fine!! sa imi iau haine care sa fie adecvate varstei fara a face compromisuri la structura personalitatii, si in acelasi timp fara a iesi in evidenta, a arata excentricitate, ceea ce, asta sigur am mai spus, nu e ok aici, decat daca esti japonez. ei sunt ceva, ei pot orice, cu gratie, poarta orice, au o libertate totala, nu vorbesc mult, nu au radacini, nu au nevoie, sunt neoumanii la care ma uit ca la un niste mici semizei, sunt visul meu antropologic (daca raman aici).

acum ca ma pregatesc sa vin in ro. realizez ca si de data asta fara sa vreau sau sa imi propun constient, ma pregatesc cu un sentiment de sfarsit de definitiv de nu mai e nimic dupa. las lucrurile in ordine ca si cand as pleca definitiv, ma pregatesc ca si cand as ramane acolo definitiv. in mintea mea se casca un gol imens cand incerc sa imi imaginez cum va fi dupa, dupa ce ma reintorc aici. desi incerc sa fac tot posibilul sa nu traiesc in felul asta plecarea IN VIZITA in ro., nu imi reuseste. as da orice sa vad dupa. sa vad luna noiembrie, aici.

film

mi-a placut cum a scris ionuka la like / dislike.

in ultimele zile mi-am luat tot felul de haine, parca eram intr-o transa, desigur ca m-am gandit la pericolul shopaholismului, acum ma indrept clar spre momentul in care felul in care ma imbrac ma reflecta in cea mai mare masura a posibilitatii de a fi reflectat de felul in care te imbraci.

lucrul asta a fost determinat si de faptul ca ma duc in ro. marti si in ro. esti scanat nemilos la haine, ele te ridica ele te coboara. acuma sa nu va asteptati la cine stie ce, tocmai asta e, ma reflecta si eu nu sunt cine stie ce :)

in birou este acum un miros oribil, nu stiu de unde vine, nu stiu cum o sa plece. aici nu se pot deschide geamurile.

cel mai bine e atunci cand you let go, cand lasi bara nu te mai tii. atunci nimic nu ti se mai poate intampla, si nu mai vrei sa controlezi nimic, nici sa explici ceva (totul, altfel ce rost are), nici sa incerci sa armonizezi multiplele realitati. contemporanii mei occidentali cred ca numesc starea asta zen, dar eu nu o denumesc nicicum, puterea denumirii e inselatoare :)

in incheiere trebuie sa adaug ca aici in acest oras aceasta tara ma simt in permanenta ca intr-un film de serie C cu toate cliseele de rigoare pe care daca nu le iau in serios nu mai ramane nimic de luat in serios, daca le iau in serios ma enervez sau ma deprim pentru ca o lume ca un film de serie C e o lume f. trista.

Saturday, October 04, 2008

coming-of-age

nu e nimic legat de tineretea trupului. nu m-a interesat nici atunci, nici acum si am temei sa cred ca nu ma va interesa nici de acum incolo.

e vorba despre adolescenta si situatiile ei.

de doua ori am avut confirmarea clara ca sunt acolo, ca e de fapt varsta mea, imi e un pic rusine de asta, cum imi e rusine de orice inadecvare, imi e si frica, din acelasi motiv, frica de inadecvare. cred ca am impresia ca daca faci lucrurile atunci cand trebuie nu are ce sa ti se intample foarte oribil si ceilalti te inteleg si esti ok.

prima confirmare a fost cand aveam 27 de ani, eram la ziar, si am fost cu trupa de teatru de adolescenti in franta. la inceput eram terifiata, cum o sa ma pot intelege cu ei, eu nu mai stiu sa vorbesc cu adolescentii, nu mai stiu ce le place, o sa ma fac de ras. ah. ah. nicidecum. nu mi-a luat nici o zi sa ma 'integrez'; ma interesa realmente tot ce discutau, imi placea febrilitatea lor, problemele lor (aproape in totalitate de 'relatii') mi se pareau cele mai valabile si poate singurele valabile.

a doua a fost alaltaieri cand am vazut un film, ceea ce indeobste numim coming-of-age. nu am putut sa neg. absolut tot ce se intampla acolo, tot ce vorbeau, toate exagerarile, problemele, situatiile, dramele, tot tot tot era supervalabil si ma interesa ca mai demult lucrurile 'de viata si de moarte'.

acum iau distanta. iau distanta, stiu cum evolueaza lucrurile, stiu in general si cum se termina, nu mai pot vorbi despre 'fericire', 'iubire', samd. nu mai sunt nici adolescent nici om mare. nu mai pot sa am nici extazele adolescentei si credinta infinitatii posibilitatilor, nici ritmicitatea placiditatea calculul de om mare, nu ma pot ralia la mobilele oamenilor mari, nu-i pot lua in serios, abia daca ii pot imita.

rational inteleg aproape tot ce tine de lumea oamenilor mari, dar sunt in afara, sunt in afara si ma mir, altceva nu pot sa fac.

mai demult ne amuzam intre prieteni cu 'testul cu desertul'. se voia o reprezentare a cum iti vezi tu perioada tineretii. finalul testului simboliza finalul tineretii. 'desertul se termina. cum e?'. asta era ultima intrebare. imi amintesc foarte clar (stiu ca e ridicol, tot testul, tot, totusi imi amintesc), ca eu nu am putut sa vad cum e cand se termina desertul. oricat s-a insistat, 'totusi cum e', eu continuam cu 'la fel, e tot desert'. poate doar intrasem prea mult in atmosfera :)

**
daca copilaria e in manifestarile ei o varsta a ritualurilor, poate si pentru ca e modelata de oamenii mari, in adolescenta ritualurile sar in aer. e varsta la care regulile in relatia cu sine si cu ceilalti scapa de sub control. in adolescenta 'exploram' si asta e firesc. ce urmeaza apoi, ce urmeaza asa incat explorarea se sfarseste si 'ne instalam'? ce frica colosala ne opreste ne tine in loc? ce am fi putut invata acumula in cativa ani doar, incat sa ne indreptateasca sa pretindem ca acum stim?

Friday, October 03, 2008

particulele

s-a intamplat un alt lucru la care visam si e asa cum visam. dj-ul (our king) si mainile sus, oricum eu raman la trance si Amplori, cand corpul si aerul se umplu de melancolie, care e constituita din particule, si uneori particulele au miros (atunci le recunosc), de ex. intesasexunisex, stefan 1999. cand e trance oamenii sunt la fel peste tot, asta voiam sa spun cu particulele, si ca timpul se suprima daca sa poate intelege asa ceva, si spatiul e unul singur fara aici/acolo, we come one.

in alta ordine de idei, a murit Vivi. ea e cainele nostru. oficial era cainele lui Ionuka, oficial, in buletinul ei de caine, o chema Vivi Alma. insa in ultimul an, de cand am plecat, a stat numai cu mama, si mama, desi merge greu, a dus-o la doctor in ultimele saptamani, si nu i-a pasat de bani, numai sa o faca bine. Vivi statea intre mama si manerul de la canapea, si se linistea de indata ce ajungea acolo. mama spunea "aici e locul ei". acum mama imi spune ca ii vine greu sa nu mai lase din ce mananca pe jos, ca sa ia Vivi, si ca nu s-a dezobisnuit sa umble atent prin casa ca nu cumva sa o calce. Mie nu imi vine sa cred ca Vivi nu mai e pentru ca, asta se vede, insusi numele ei indica clar viata. ceea ce pot sa spun e ca Vivi = un caine f.f. bun, cel mai bun, si cred ca a fost si fericita cu noi.

Monday, September 29, 2008

Navette

acuma am ajuns acasa si poate nu ar trebui sa scriu inca. am fost in locul la care visez de mult timp, de un an jumate aproape. e intr-adevar frumos dar nu poate fi asa de frumos ca in vise. si mai e si ca acum am impresia ca degeaba am fost, cumva, pentru ca daca decid ca e asa de frumos ar trebui sa fac planuri sa fiu acolo permanent, iar asta ma arunca in cele mai negre prapastii (sa decid). e mai frumos ca V. pentru ca nu e asa atomizat si lasa impresia de viata.

a fost bine ca am fost cu i. si m. si era inca unul din lucrurile la care visam si care cu nici 2 ani in urma pareau 'ca in filme'. sa stam noi doua si m. nu in orasul meu, nu in orasul ei, nu in ar., nu in ro., ci intr-un oras in care amandoua ajungem cu avionul si apoi stam la hotel. sa luam micdejun pe o terasa si sa bem cafea.

mai e si lucrul care ma doboara mai nou tot mai tare, si el e f. simplu. tot ce e calumea dureaza f. putin, si ce e oribil pare interminabil. (inainte nu era asa, asa delimitat). si mai e inca ceva, lucrul asta e chiar serios, si el se intampla pe masura ce cresti si acumulezi experienta. lucrul asta e serios si in acelasi timp trist si nu are rezolvare. nu te mai poti entuziasma, adica cel putin cum ma entuziasmam eu, nu mai poti crede ca viata e 'plina de posibilitati' care pot lua orice forma. acum stii ca formele sunt in nr. limitat si nu e nimic nelimitat de fapt.

asta a fost sentimentul de fond din ultimele 3 ore pe care le-am petrecut numai eu singura in locul in care visam de mult timp sa ma duc.

celelalte zile o sa le descriu poate alta data, sau poate le descrie i., as vrea sa arhivam.

Wednesday, September 24, 2008

what if

Tocmai am terminat de citit o carte catartica; proasta dar catartica. Ca o scrisoare de emigrant din formula as, la care eu pot sa plang.

C'était un récit de ta vie, presque, en tout cas de ce qu'on a vécu ensemble. Finalement j'ai compris. Il reste encore une beauté unique, une beauté qui monte, peu à peu, en haut, jusqu'à ce qu'elle devienne transparente (invisible).

Happy-end.

Tuesday, September 23, 2008

fals, ma mai stresez, si inca cum

chiar azi m-am stresat de trei ori, deci din trei motive, care au oarecare legatura cu viata mea, asta ca sa nu se inteleaga ca m-as stresa ca tot mai multi oameni (tineret) isi fac sleeve.

motivele.
1.ca tot felul de oameni care se autodenumesc 'artisti' si chiar fac ceea ce indeobste se numeste 'arta' se cred deosebiti de restul lumii, si nu inteleg de ce. sa va spun. eu inainte eram in 'lumea artistilor' si era o lume suficienta siesi in care, credeti-ma pe cuvant, e mult mai usor sa traiesti decat in lumea de neartisti. daca artistul exprima 'angoasa lumii contemporane' el are si sentimentul de superioritate ca numai el si alti artisti asemeni lui resimt aceasta angoasa. fals. ceilalti o resimt si mai mult, pentru ca ei nici macar nu sunt artisti care sa fie admirati de alti artisti. sau detestati, dar si detastarea asta e doar intre ei, in 'lumea artei', care, trebuie sa o spunem, nu are consecinte in viata reala, chiar nu are si asta e.
1'.ca pentru a fi artist trebuie sa ai doar insistenta de a te autodenumi artist si a denumi produsele tale arta si pana la urma daca ai tupeul sa insisti suficient de mult cativa oameni o sa te si creada, daca mai ai si conexiunile de rigoare si vin banii si afisele si tot restul, gata esti artist si ceea ce faci tu se va denumi de acum inainte arta.
1''. precizare. precizare 1, eu recunosc existenta unor talente gigantice dar ele sunt f. rare si precizare 2, sa nu se creada ca tot acest mic capitol este rodul frustrarii mele personale ca eu nu sunt 'artista', pentru ca nu e cazul, eu am aflat destul de timpuriu ca nu sunt un talent gigantic si nu mi-am alimentat, asumat, nici insistenta despre care vorbeam.

2.ca am venit aici in amerika fix acum pe vreme de recesiune si lucrul asta ma afecteaza deocamdata nu direct, desi si direct, normal, ca totul e mai scump, dar la moral. peste tot numai asta auzi, cea mai mare rata de inflatie din ultimii cinci ani, scade calitatea vietii etc etc etc. am citit intr-un ziar ca o experta spunea ca de fapt lucrurile nu stau asa de rau, dar noi oamenii de rand simtim the emotion of the market.

3.ca nu am inteles un anume comportament al cuiva de care eu depind aici si asta ca asta dar nu stiu cat de evident am facut lucrul asta, in timpul derularii comportamentului. pe langa asta, cum mereu ma indoiesc, pe baza faptului ca orice lucru poate fi privit din mai multe unghiuri, intervine si confuzia asupra comportamentului adecvat. eu se pare ca am un unghi, alta pers. alt unghi si eu nu stiu care e adevarul. normal ca am credinta ca adevarul e de partea mea, insa atunci ar trebui sa actionez cumva in linia acestui adevar, iar daca actionez lucrul asta mi-ar complica pentru moment viata, ceea ce nu doresc. cred ca abordarea optima e sa cred in continuare ca lucrurile stau asa cum le vad eu ca stau si daca alta persoana crede altfel fie spun lucrurilor de nume (daca imi permit) fie tac gratios (daca nu imi permit), cel putin asa am stabilit cu philippe. dar uneori nu ma pot retine si atunci asta e, nu ma pot retine, si asta e.

Sunday, September 21, 2008

nu ma mai stresez

sper sa o tin asa multa vreme, pentru ca imi place. felul asta de miserupism lipsit de urgente. fara trebuie sa inteleg asta ACUM, de ce e asa si nu altfel, de ce sunt aici si nu altundeva, de ce lumea face unele lucruri in loc sa faca altele, din astea.

lucrurile oricum nu le pot explica. nu vad de ce m-as mai obstina sa o fac, parca as fi primit o tema la scoala si trebuie sa iau 10 sau mor.

asa incat e mai bine asa. daca mi-ar fi spus cineva asta acu 13 ani l-as fi strans de gat. dar acum e altfel si nu e resemnare sau poate e, mai stii, dar efectiv nu ma intereseaza. mai mult, cum am spus, sper sa o pot tine asa multa vreme.

Friday, September 19, 2008

cand esti singur descoperi realitatea si nu iti e totuna

bun, eu imi dau seama ca la produse e nevoie de specializare, ca si normal ca intr-un magazin care afiseaza 'vand mancare' nu o sa intre nimeni. omul vrea sa stie 'salam vegetarian din soia macinata mediu marunt cu macinatoare din lemn de nuc plantat in 1998 primavara intr-o vineri in clima temperat-continentala'. sau cum imi povestea sorin mirele ca a vazut la ny 'articole de calarit de lux pentru copii intre 6 si 9 ani'. la asta s-a ajuns si nu ma mai indignez ca Vai ce ne trebuie noua asa ceva. chiar azi la magazinul de produse pentru caini se vindea o gama larga de geci de ploaie pentru caini m-am surprins ca nu am mai avut reactia (interioara desigur) ca Ah, si copiii din africa mor de foame si uite noi imbracam cainii, ca am inteles in fine ca asta e realitatea acuma, si de fapt ce, si pe vremuri cat material bagau contesele si marchizele in toate straturile alea de rochii si taranii abia isi duceau zilele.

ba chiar la produse deja stiu si eu exact ce vreau ce imi place de ce am nevoie. nu mai intru in panica in fata raftului cat peretele de lung si de lat cu paste de dinti. nu. scanez expert si ma duc tinta la pasta mea de dinti. asa si cu painea, si cu tigarile, si cu perele, si cu ceasurile de mana, si cu notesurile si cu aproape tot, posibil si cu mancarea (e doar o chestiune de timp).

deranjamentul incepe cand chestia asta SE aplica si la omi ;)

adica sa nu fiu inteleasa gresit: la socializare, respectiv la cu cine si ce facem IN TIMPUL NOSTRU LIBER, care numai liber nu e, dupa cum voi demonstra in cele ce urmeaza. deci ca sa fiu sigura ca sunt corect inteleasa:) nu ma refer la ce facem la serviciu, unde inteleg ca trebuie sa stim bine ce facem si sa avem reguli si rigori, asta daca nu suntem artisti dar si atunci; altfel de rigori.

ca sa dau un exemplu, si e doar cel mai recent exemplu, nu ca ar fi singurul, ca sunt cu zecile. citesc intr-un ziar cu o buna reputatie tot felul de topuri legate de chestii din orasul atat de cunoscut noua deja, V. aflu de o cafenea, ca era in top, cum ca ar fi cool. intru pe net, normal, sa vad si eu, si ma uit ce se intampla acolo, lucruri diverse, pentru grupuri tinta diverse, dar remarc ca la fiecare lucru anume, la fiecare actiune deci, treaba era foarte foarte bine precizata. ca sa dau un exemplu in exemplu, se organiza o intalnire pentru femeile lesbiene singure peste 40 de ani. gata. deja categoria e cat se poate de strict delimitata. poate mie mi se pare numai ca e stricta, pentru ca, nu-i asa, e voie sa fie femei lesbiene singure peste 40 de ani budiste sau femei lesbiene singure peste 40 de ani asiatice. oricum, mie DEJA mi s-a parut limitativa categorizarea. mergem mai departe si aflam ca se propune o intalnire care e INTRE fast paced dating si un simplu meet and greet. nu, aici m-am pierdut cu firea.

ma pierd si acum, ca imi amintesc.

imi amintesc de prietenii mei. ma gandesc la Nootka Team. deci nootka nu inseamna nimic, e ceva totalmente intamplator, e o marca de geanta pe care o purta cred stefan cand a venit la arad, si eram in gara sa-i conducem la tren si cineva a zis (posibil g.) ceva cu 'voi, nootka team'. asa a ramas. bine dar noi, eu si prietenii mei, ne-am cunoscut la liceu si la facultate, unde era cu profil de literatura, deci din pornire aveam asta, ca citeam carti. se stie ca lucrul asta daca face ceva e ca te duce in tot felul de lumi, deci te familiarizeaza cu nefamiliarul tau personal, deci te deschide. in fine, incercam sa explic.

cu prietenii deci nu se pune problema asa. noi facem anumite lucruri cu precadere, e adevarat, dar sunt sigura ca daca am fi in alte parti unde se pot face alte lucruri le-am face si pe alea din cand in cand. de exemplu cred ca ne-am duce cu alexedi si cu ionuka la 'kapelino' suspension bridge. sau cu marian la patinoar:)

insa eu nu sunt cu prietenii mei si trebuie sa fac si eu ceva cu cineva, de aceea tot zic de lucrurile astea din sfera Socializarii. ca incerc. in arad tata imi spunea ca eu nu cunosc realitatea, si eu ma oţăram ca Ce, sunt la ziar, aud si vad tot felul de lucruri, cum sa nu cunosc eu realitatea??? adevarul e ca, sa admitem, o cunosteam, insa nu ma privea. acum ma priveste.

ma gandeam (fantazam) ca as vrea sa ma duc la un bar unde nu am decat o singura conditie, normal pe langa alea de la sine intelese sa fie curat sa nu fie frig sa nu puta, si anume SA NU FIE TELEVIZOR. in rest sa nu fie nicio restrictie, nicio "tema", niciun "grup tinta", nicio "activitate", niciun "profil". sa fie mese de 2 pers. si si de 3 pers., de 14 pers, sau 11 pers., sa fie sigur ros si la un moment dat (ah, fin dj ne trebuie) 'nothings gonna change my love for you' si sa vb. despre atrocitatile din darfour daca asta vrem sau despre ultimele modele de blugi sau sa barfim prietenii care nu au ajuns inca :) si la care normal le prezentam concluziile de indata ce se aseaza la masa si isi comanda fie campari orange fie apa fie cola fie lapte de pasare fie ce vor ei.

cred ca s-a inteles ideea. nu inteleg, de fapt, ce e asa de greu???

ce e greu cand avem tot ce ne trebuie, nu murim de foame, nici de frig si suntem intregi la minte si la trup? poate ca e greu pentru ca aia care au asa un bar sau ma rog loc, sunt si ei la serviciu si ei inteleg sa fie profesionisti oferind servicii specializate. hmmm, deci e greu.

eu mai am si intuitia asta ca nu sunt singurul om asa din lumea occidentala hipersofisticata si megaspecializata. vad asta uneori in privirile oamenilor pe strada. dar doar nu ne acostam la colt de strada sau pe banca in parc, ce am ajuns???

mai e un loc unde e posibil ca lucrurile sa nu stea asa rigid si incorsetant, si anume la concerte, si acolo te poti gandi ca daca omul e la radiohead are o anume sensibilitate si nu poate fi chiar un bou-bou. da, numai ca la concerte ce se intampla? tineretul se drogheaza. e o chestie in care eu efectiv nu pot sa ma bag, ca nu stii cu cine ai de-a face si cine pe ce e, si mai stii unde te trezesti cand e prea tarziu? (o data era sa o patesc, vai, nici nu vreau sa imi aduc aminte). deci e un risc, ce, nici nu e risc, e aproape sigur.

solutia ramane deci una singura: spatiul privat. acolo poti face ce vrei cand vrei cum vrei cu cine vrei. problema e ca spatiul privat il umpli tot cu oameni din spatiul public, ca de unde altundeva sa-i iei??, pe care l-am descris deja, deci nu mai e nicio solutie :)))) amuzant, ce sa zic.

sa scrii la blog si sa stai pe messi si sa iti bagi picioarele pentru moment, ce, sunt atatea lucruri de facut pe lume...

Un anume fel de politete

Politetea femeii japoneze. Nu are nimic nici umilitor, nici fortat. Nici sufocant, pe modelul Luati, serviti, dar va rog dar insist, ma supar. Vine din adancuri. In fata acestui fel de politete nu am decat admiratie muta. Imi umple inima. Imi dau seama ca e ceva la care noi nu am putea ajunge niciodata si mai bine nici nu am incerca. Felul cum isi inclina capul o data cand te saluta si a doua oara cand te intreaba ce doresti. Dar mai ales, cel mai miscator gest, cum iti intinde inapoi cardul sau produsul, tinandu-l pe margini cu ambele maini.

Thursday, September 18, 2008

ne gestionam viata, pana la final, rece

firescul cu care o pers. de 60 de ani mi-a spus ca isi ia o masina, cel mai probabil va fi ultima ei masina. m-au trecut fiorii. de partea cealalta, niciun fior, doar calcule bine gandite, investitie corect plasata. cum e posibil? cum e mai bine? nu ca am putea alege, in cele din urma.

Tuesday, September 16, 2008

Despre alternanta momentelor (si poate asta e tot)

mda. am fost iar la 'sedinta', ultima. nici nu stiu cum sa spun, de data asta mi-a placut. nu se prevestea asa ceva, dupa cum reiese din ce am scris inainte. lucrul care mi-a dat de gandit:) a fost ca eu ma gandesc prea mult, de fapt ca exclusiv ma gandesc si deci nu simt. bun, lucrurile astea sunt penale cand le spui sau le scrii, eu una nu le suport. dar am facut acolo un miniexperiment practic ca sa vad si eu ce inseamna asta. a fost placut. poate a fost placut si pentru ca ma impiedica sa ma gandesc critic, mereu critic, la lumea inconjuratoare. m-am gandit la momentul prezent, efectiv prezent, ce vad ce simt ce imi trece prin cap din astea. indeobste eu sunt mefienta la asemenea experimente si asa am si inceput. dar pe parcurs (ca sunt si binevoitoare, nu ma impotrivesc asa numa ca sa fiu eu desteapta) chiar am simtit ca e ok ce se intampla.

in fine, au fost mai multe discutii. asta a fost cea mai importanta.

apoi m-am dus agale spre unde era concertul Goldfrapp. nu aveam bilet mi s-a zis clar ca nu mai sunt, singura posibilitate era sa vina cineva sa imi vanda bilet. am stat am fumat o tigara, ii vedeam pe toti cum vin, scot din poseta biletele, intra. m-am gandit ca oamenii nu se razgandesc. si-au planificat ceva pentru seara de marti, aia fac. erau si niste bisnitari, indivizi lipsiti de scrupule, nu am avut niciun chef, dar realmente niciunul, sa-i contactez. plus ca si ei cumparau biletele tot acolo la fata locului, insa ei aveau tupeul sa urle ca cumpara bilete, pentru ca apoi sa le vanda la cei care nu urla.

am zis ca sa beau o bere si apoi revin sa vad care mai e situatia.

m-am dus la un bar calumea din zona, gen irish pub. am mai fost acolo o data, cat asteptam pe cineva. (catre alexedi: 'as vrea sa fiu sue ellen'). m-am pus iar la bar. acolo sta cine e singur, asta mi-a zis si tata :) am baut o bere. eu si baietii :) ma gandeam ca ce bine ca nu sunt ingrozitor de frumoasa sa se ia baietii de mine. m-am uitat la barmane, erau doua fete. trebaluiau non-stop, mi-a fost drag de ele, imi aminteau de femeia romana. niste dragute. m-am uitat la televizor, era pe fox sports. era o emisiune de discutii, nu se auzea ce, mai bine :) ambele fete invitate in emisiune erau dragute. m-am uitat mai ales la una, mai mult ca sa-i retin freza, sa imi fac si eu la fel. freza presupune carare pe margine, si ei parul ii statea foarte teapan si totusi relaxat!!, ma intrebam ce trebuie sa fac sa nu imi vina in ochi. in fine.

(acuma ascult Goldfrapp ca sa ramplasez momentul pierdut)

am observat in cadrul barului un dulapior cu o usa care avea un vag geam cu fier forjat si prin geam se vedea un beculet, verde si rosu, care alternau. verde rosu verde verde rosu verde rosu rosu rosu verde rosu verde rosu verde rosu verde verde verde samd. m-am uitat la ele minute in sir, minute in sir. "simteam" ca sunt o perfectiune de simbol, simbol la cum merge viata asta, acuma e verde ai voie sa mananci, acuma rosu nu mai ai voie ca te ingrasi, acuma verde poti sa cheltui bani ai strans destul, apoi rosu stop cheltuire bani, apoi iar verde ai voie sa bei cat ai chef, apoi rosu gata acuma trebuie sa iti revii sa iei o pauza, si tot asa tot asa la toate aspectele cat traim. important e ca beculetul era mai mult verde decat rosu :)

(ah ce rau imi pare ca nu am prins concertul. ascult Ooh La La si imi place!! si ce oameni intrau, efectiv... Eu meritam sa intru!!!)

emisiunea s-a terminat, a inceput alta cam la fel, eram la a doua bere si stiam ca nu mai incerc la concert, imi era prea sila de bisnitari. mi-am zis ca pentru Sigur Ros trebuie sa intru zi de zi pe craigslist si sa vad de bilete. mi-am mai zis si ca trebuie sa venim la barul asta cu Ionuka si Oli cand vin aici. e fain. si ce mi-am mai zis a fost ca se necesita sa iau un taxi pana acasa (20 coco) ca nu as suporta vaporetul si autobuzul si toata tărăşenia.

am luat taxiul si dupa momente de ezitare am inceput sa vb. cu taximetristul (stiam ca e indian) si a fost super, am avut iar comunicarea aia de imigranti, as sta toata ziua in taxiuri cu soferi imigranti, se creeaza bondul de la primele cuvinte nici nu imi trebuie mai mult, Ah acasa, acasa e bine dar e greu, nu se poate, poate se va putea odata....

La sedinta zicea ca trebuie sa poti oriunde.

Monday, September 15, 2008

revenind la cum s-a derulat existenta mea inainte, timp de opt ani.

nu cred ca m-a deranjat vreodata, la modul real, oboseala. normal, ma plangeam, in ro., dar asta, imi dau seama, mai mult ca sa fiu in ton cu lumea. toti se plangeau de oboseala si stres, mai ziceam si eu din cand in cand. plus ca daca nu te plangi incep invidiile, ca da sigur tu nu ai probleme, ce-ti pasa, si nu imi placea sa fiu tinta nicicarei invidii. insa de fapt nu ma deranja deloc. imi aduc aminte ca imi incepeam ziua pe la 10 (cam tarziu dupa unele standarde) si o terminam adesea tot pe la 10. nu stateam intr-un loc mai mult de o jumatate de ora. dezvoltasem cred un fel de restlessness, devenisem intr-un fel total opusul a ceea ce fusesem in copilarie: un copil linistit, cuminte. la 'evenimente' nu aveam rabdare mai mult de jumatatea de ora. in general ma prindeam despre ce e vorba, sau daca nu imi aranjam cu cineva sa imi spuna apoi ce s-a mai intamplat, daca asta conta. toata ziua imi era 'brazdata' de asemenea evenimente, unele cu sens, altele fara. intre timp imi rezolvam toate problemele adminstrative personale si de familie, care, se stie, in ro, iti cer timp. aventura de a merge la posta - clasica. dupamasa uneori mergeam la meditatii (dadeam). seara mai aveam cate o 'actiune', posibil, sau daca nu mergeam la ziar sa scriu pentru zilele urmatoare, ca sa nu ma trezesc foarte de dimineata a doua zi. cand mai primeam traduceri, le faceam dupa incheierea tuturor acestor momente ale zilei. in genere seara mergeam la joy's. sau citeam acasa. sau amandoua. LINISTEA survenea abia dupa ora 11. atunci simteam ca pot cu adevarat sa fiu eu insami. adica ce faceam? o vreme vb. pe messi cu marian zi de zi. in alte vremuri citeam mult. in altele ascultam tot felul de muzica de pe myspace-uri. am si pierdut vremea, mai ales cu tot felul de discutii inutile prin arad (nu atat inutile, ca ce e util ?? haha, cat REPETITIVE).

in fine.

ce vreau sa spun este ce am inceput sa spun. eu nu obosesc. cel putin deocamdata. mai mult, stilul de viata pe care l-am dus 8 ani mi-a crescut si mai mult rezistenta in fata vreunei presupuse oboseli.

ceea ce se intampla acum e de o lentoare colosala pentru mine. mai e si foarte static.

multi colegi din presa au incercat alte domenii, mai 'linistite' sau mai bine platite, pentru a se intoarce, majoritatea, la presa. spuneau ceva de genul ca 'le-a intrat in sange'.

si inca eu eram la cultura :))

nu stiu de ce tin sa astern toate lucrurile astea. fac parte dintr-un trecut care poate fi resuscitat, insa deocamdata nu pot sa il resuscitez. ar trebui sa vreau sa ma intorc in romania, ceea ce eu nu vreau, cel putin nu acum, nu inca. motivele sunt destul de banale, sunt cred motivele oricarui emigrant roman pus in fata optiunii de a se intoarce in tara.

cred ca le-am scris si pentru ca sa imi explic ce se mi intampla, de ce am ajuns cand am ajuns la starea aia oribila, si iata unul din motive e insuficienta asta 'adrenalinica' pe care o rabd de mai bine de un an.

ca sa inchei intr-o nota POZITIVA, am planuri care cuprind ceva mai multa adrenalina. sa vedem :)

Friday, September 12, 2008

Nu stiu sa ma reinventez

iar am fost la plaja, tot in timpul orelor de program, deci am fost la plaja cu treaba:) ce poate fi mai minunat decat sa ai treaba pe plaja? daca treaba era si sa fac niste poze e cu atat mai minunat. ce urmeaza ar trebui sa fie si mai minunat.

m-am plimbat din nou in tabloul perfectiunii. l-am mai descris o data aici, nu s-a schimbat nimic: soare, ocean, nisip, munte, oameni sanatosi, sportivi, fericiti. da. reactia capului meu a fost fix ca data trecuta, anume mi s-a facut rau de la atata perfectiune cu care eu nu rezonez.

m-am gandit atunci de ce nu rezonez. unul din motive e ca pe mine nu ma impresioneaza natura. altul e ca nu imi aminteste de nimic familiar. la o adica am crescut intr-un mic oras de campie, cu un riu banal, in departare niste dealuri blande. asta e familiarul meu. alt motiv e ca perfectiunea aia contrasteaza cu starea mea sufleteasca. chiar imi parea rau ca nu mi-am adus cartea cu mine, sa fi citit pe plaja. apoi mi-am dat seama ca ar fi fost un dezastru, sa citesc M.H. pe plaja inconjurata de toata solaritatea aia. e ca si cand ai citi bacovia in caraibe sorbind un cosmopolitan. am gasit deci trei explicatii.

totusi nu mi-a fost suficient. sa depasim faza asta. daca nu rezonez cu ceva, din motive sa zicem intemeiate, asta nu trebuie sa insemne ca nu pot incepe sa rezonez de acum inainte. sa ma reinventez!

aici cred ca am ajuns la o fundatura. nu stiu sa ma reinventez. mai mult, nu gasesc ca e firesc, decat determinat de ratiuni de marketing, sa admitem, ca omul 'sa se reinventeze'. sa zicem ca as vrea totusi, si tot nu as sti cum. aici exista o solutie, dar mi se pare aiurea sa imi dau toate economiile pe terapii cognitiv comportamentale.

dar eu sunt diplomat si am un mandat aici:)

Thursday, September 11, 2008

Oh l'amour

Acum ca mi-am amintit de james care e ready to date again, si lucrul asta pare cel mai important din viata lui si eu nu inteleg. E un aspect pe care nu il inteleg care e strict nordamerican si care tine de reguli si rigiditati. Dar e altul care e global :) si pe care nu il inteleg si pe asta as vrea sa il inteleg ca are legatura cu viata mea.

Se pare ca oamenii vor sa isi gaseasca perechea, si eu nu vreau, adica nu ca nu vreau dar nu tin neaparat. Insa imi dau seama ca nu e ok, ca ar trebui si eu sa vreau macar sau sa incerc sau sa fac ceva.

Pana acum se intampla pur si simplu, de la prieteni ai prietenilor ai prietenilor, incepea in general la o bere o discutie, se constata o atractie, lucrurile decurgeau. Ca nu se ajungea la 'relatie' asta era altceva. Dar macar se antama ceva:)

Acum nu mai e asa, adica aici nu e asa, sau nici nu stiu poate de la o varsta nu e asa. Aici (sau de la o varsta), incepi cumva prin INTENTIA de a date-ui. Ai scopul asta specific: sa fii la date. Eu nici macar nu inteleg conceptul. Adica cunosc un om sau ma duc pe net, imi place de omul cunoscut in real sau pe net, mergem la un date, unde ne evaluam, dar stim ca avem in cap asta, ca noi putem sa fim impreuna, pentru o noapte sau pentru o viata, mai vedem. Mie tocmai asta imi repugna, sa ai in cap focusarea asta, ma streseaza ingrozitor. Mult mai ok mi se pare sa intalnesti pe cineva asa casual si daca e ceva bine daca nu nu.

Asta in general.

In cazul meu particular, mie mi s-a intamplat ceva cu 3 ani in urma, si din punctul asta de vedere eu sunt blocata, adica sa nu mai aud de iubire. Asta ptr. ca pers. care m-a blocat :) (rad dar nu e de ras), a pronuntat excesiv si f. f.f. convingator toate cuvintele alea legate de iubire si eu normal le-am crezut. A fost de fapt o nebunie, o impresie, o prostie, ziceti-i cum vreti. Ideea e ca nu a fost nimic.

Si atunci, cand ceva ce se intituleaza iubire si e de fapt nimic nu stiu cum se poate sa mai crezi vreodata ca asa ceva e posibil. Ca vezi direct nimicul.

Adica stiu cum ar fi posibil, numai asa fara niciun fel de cuvinte, dedicari de mare anvergura, promisiuni de viata si de moarte, TOT TACAMUL. Deci fara niciun fel de tacam. Mergem mancam vorbim vorbim vorbim citim scriem vorbim:) si daca e o atractie si e de ambele parti e super si daca nu asta e, e super ca e asa cum e. Dar sa nici nu pronuntam cuvantul sau seria sinonimica. Decat poate asa dupa 4 ani. Cel devreme!

Dar repet aici oamenii nu au flexibilitatea asta, aici nu e asa, aici ai titlul de prieten cu asta ramai, ai titlul de iubit cu asta ramai si tot asa.

**
Oricum mie mi-e ok asa, asta sa fie problema. Numai ca as vrea si eu sa fiu in rand cu lumea. (Aci exista o zicala Single and proud, dar e mai mult asa ca vulpea si strugurii care sunt prea acri, asa zic psihologii in ziare. Ei zic ca trebuie sa iti cauti perechea, ca asa e normal).

De fapt, acuma ma gandeam cat eram in balcon la tigara, eu nici nu as rezista intr-o relatie ca aia de atunci, care ma rog a durat 2,5 luni, dar s-a stabilit oarecum MODELUL relatiei. Nu as putea pentru ca as avea nevoie sa respir, stiu ca asta e un pattern nordamerican, dar vreau sa spun ca sa fac lucrurile pe care vreau eu sa le fac, sa ma intalnesc cu oamenii pe care vreau sa-i intalnesc, sa zic ce vreau sa zic* cand vreau sa zic. Pe cand atunci nu era asa, eram totalmente dedicata relatiei si numai relatiei, nici nu stiu daca pentru ca eu eram asa sau mi se impunea intr-un fel nespus asa, sau o combinatie. Oricum acum nu as mai putea asa, asta voiam sa zic.

Let me breathe baby.

*de ex. mi-a atras atentia sa nu mai zic 'am baut' ci 'am consumat'. ha ha.

4,7(6)

pentru ca azi e joi si joi e ziua mea buna (philippe: 'k., o sa vin intr-o joi', ceea ce s-a intamplat intocmai), m-am gandit sa fac o lista concisa cu lucrurile care IMI PLAC aici, asta ca sa nu fiu atat de 'negativa'. da, azi chiar a fost ok pentru ca am iesit afara in timpul orelor de program, cu treaba desigur, dar am rezolvat si alte treburi, si ma mai uitam in dreapta in stanga, exact ca pe vremea cand eram la ziar si umblam ici-colo de dimineata pana seara. DECI LISTA:

- ca castig mai multi bani; am calculat ca castig de 4,7(6) mai mult decat in ro.
- ca nimeni nu imi comenteaza cu conotatie negativa de accent, ceea ce la bucuresti nu se intampla, timp de 4 ani mi-am tot auzit-o pe tema accentului ardelenesc
- ca pot sa intru fara cos in alimentara
- ca e voie sa calci pe iarba
- concertele si filmele; sa adaug aici ca azi abia am vazut ca marti vine Goldfrapp si ca, normal, biletele sunt soldout. asta e destinul meu, se pare.
- ca la wc este peste tot 1.hartie igienica din belsug si 2.cuier de agatat poseta in general pe usa
- ca pe chitanta la bar/restaurant este loc prevazut pentru TIP, unde tu scrii suma faci totalul si gata. deci nu mai avem toata situatia aia cu impins banii pe masa, sau lasat pe masa si ne uitam inapoi sa vedem i-a vazut nu i-a vazut daca ii ia altcineva, ma stresa.
- ca pot sa alerg desi am peste 42 de kg. standardul pentru fetele din romania
- ca reducerile sunt reduceri dom'le
- ca e aer curat; asta nu e asa un extaz pentru mine, dar imi aduc aminte cum in intersectie la podgoria unde erau deodata minim 300 de masini regulat ma apuca ipohondria ca am cancer la plamani
- ca exista respect pentru pieton, ce respect, pietonul este un rege al civismului environmentalist

nici nu e putin asadar.

am mai facut un pas intru descoperirea de sine: nu mai am voie sa imi iau paine de la o distanta mai mare de 5 min. de casa, nu de alta dar sunt in stare sa o mananc pe toata pe drum. cand mi-am dat seama ca eu o sa termin painea pana acasa, am inceput cu prunele si prunele chiar le-am terminat :)

cum vorbeam deunazi cu marian, ii spuneam ca ii invidiez pozitiv desigur pe oamenii care au stiut gratios sa purceada in viata, ca de ex. de la vaslui, la bucuresti, la amsterdam. frumos, curat, impecabil. si eu asa haotic, de la arad la bucuresti inapoi la arad, la V., si cine stie ce mai urmeaza, tg-jiu. si apoi tokyo. de ce nu pot si eu ca oamenii sa parcurg etapele asa cum se cuvine? si imi zice marian ca sa imi imaginez ca sunt diplomat. :)))) si ca deci am un mandat de stat in diverse locuri, si am si niste scopuri bine precizate, si imi si ofera un model de scop: 'sa imi fac 1 prieten jumate in 2 ani'. :)) e chiar realist :)

Wednesday, September 10, 2008

Mana sus cine e in armonie cu universul

am mai citit pe net si mi-am dat seama ca nu budismul ma asteapta ci taoismul. wu wei: man must place his will in harmony with the natural universe.

cum am mai spus, eu cand aud asemenea propozitii fac crize. una se desfasoara chiar acum dar ea e interioara, ca sa fiu in armonie cu universul natural din jurul meu in care sentimentele si trairile sunt interioare. deci eu sunt bine, sa inteleg. sunt in armonie.

vointa mea s-ar indrepta acum spre starpirea soarecilor de aici ca deja corpul nu se mai poate contorsiona asa incat picioarele sa nu atinga podeaua. voi mai fi atunci in armonie cu universul? soarecii sunt desigur parte din univers. biroul meu e si el parte din univers. rezulta ca soarecii IN birou sunt parte din univers, si deci ar trebui sa fiu in armonie cu ei? ce sa faca vointa mea?

cum se mai pot si pronunta asemenea propozitii??

ceea ce vointa mea nu poate sa inteleaga este cum s-a ajuns ca occidentalul sa imbratiseze fara nicio opreliste sufleteasca sau intelectuala viziuni filozofice care au izvorat si s-au cizelat timp de sute de ani in cu totul alte spatii? eu cred ca budismul e foarte ok pentru un tibetan, sau taoismul pentru un east asian. occidentalul le ia pe toate laolalta mai pune si niste stiinta pe model bifidus esensis si gata: s-a ales cu o viziune despre lume si viata. ah coelho macar a avut atata minte cat sa si faca bani din asta.

eu inteleg nevoia de o lume inteligibila, ce nu inteleg e cum pot unii sa si-o satisfaca atat de simplu. mie mi se pare limpede: lumea de acum ne depaseste. eu una nici nu ma mai chinui sa o inteleg. ca sa fiu in armonie cu universul ar trebui sa stiu cu ce anume sunt in armonie, iar eu nu stiu pentru ca nu inteleg, de unde rezulta ca nu pot fi in armonie.

Tuesday, September 09, 2008

E vorba despre confruntarea cu tine

tocmai am ajuns acasa si ascult staralfur noua mea preferata de la sigur ros care o sa vina aici in concert in 7 octombrie si eu nu am bilet ca IAR nu am fost pe faza, deci va trebui sa caut pe net undeva sau sa am de-a face din nou cu bisnitarii ca la radiohead, dar nu asta e cel mai important lucru.

pe drum spre casa mi-am aminitit ca cineva mi-a zis o data in autobuz ca aude muzica din castile mele si deci sa o dau mai incet. adica sa nu ne deranjam unii pe altii. poate pentru romania suna a Paradis, dar pentru mine nu e. imi amintesc lehamitea care ma apuca in ro. cand treceam pe langa blocuri sau case sau masini de unde se auzea muzica si era chef. Vai, ce muzica oribila, cum se pot distra oamenii in halul asta, ma gandeam eu. acuma daca as auzi dintr-o casa La Cucaracha cred ca as bate in usa si i-as ruga sa ma lase si pe mine la chef.

apropo de chef si distractie: am fost la discoteca. locul era in cartierul distractiei, asa e aici, e teritorializat. in fine, prima oara cand am fost noaptea in cartierul distractiei am ramas interzisa. strada, ca despre o strada e vorba, era inchisa pe cele cateva blocuri cat de intinde cartierul distractiei, si era marginita de o parte si de alta de politie, plus politie raspandita peste tot. era cam tarziu, adica era 1, cica alex, la 1 se vine la distractie, s-o crezi tu, aici la 1 mai ai un dans doua si te-ai impachetat, deci era cam ora 1 si tineretul era ingrozitor de beat (baietii) si febril (fetele), o imagine dezolanta dezolanta. deci acolo m-am dus sa ma distrez si eu, ce sa fac, unde sa ma duc. dupa vreo patru beri mici am si dansat :)


pe final vreau sa spun cum a fost azi spre seara cand am fost la sedinta aia unde spui ce e groaznic si rau, pentru ca nu poti sa spui asa ceva la nimeni pentru ca ne tinem unii fata de altii ne dam formidabili ca sa obtinem contracte. ce s-a intamplat a fost ca am povestit eu ce mi s-a intamplat in ultima vreme, lucruri toate ok, si ce planuri am, de asemenea ok, si ca nu au de ce sa nu se realizeze, decat daca intervine ceva ingrozitor, sau daca cine stie mai am din nou starea oribila pe care am avut-o atunci. si de unde stii ca nu vei mai avea starea de atunci? stiu pentru ca acum am niste scopuri si se intampla niste lucruri si starea de atunci era si pentru ca nu se intampla nimic si nu aveam niciun scop. deci esti sigura ca nu va mai reveni pentru ca am impresia ca iti e frica sa nu revina si deci fugi. da, imi e frica, pentru ca daca ceva s-a intamplat o data e posibil sa se mai intample sau macar ai frica asta ca se intampla. a deci iti e frica? da din cand in cand imi mai e frica pentru ca a fost ceva foarte puternic pe care nu il uiti usor. si atunci cat crezi ca o sa mai poti sa fugi, de ce sa nu confrunti? cum adica sa confrunt de ce as face-o si cum anume? nu stiu dar trebuie sa confrunti ca sa nu mai vina vreodata asa. deci sa revin iar la a sta asa numai eu cu mine fara niciun interes fata de nimic si fara sa fac nimic si fara sa simt nimic fara sa vreau nimic, si asta ca sa descopar ce, ca nu e nimic? e vorba despre confruntarea cu tine. ce inseamna asta nu inteleg nu stiu cum ar trebui sa fie asta si sa fie si ok.


asta s-a intamplat acum doua ore. am scris despre asta si pentru ca vreau sa scriu despre ce mi se intampla si pentru ca cine stie poate voi cititorii ati trecut prin asta si atunci stiti despre ce vorbim, deci avem un sentiment de solidaritate acum, sau poate desi nu doresc nimanui veti trece prin asta si atunci o sa va amintiti ca am trecut si eu, si din nou se va crea un sentiment de solidaritate, care believe me inseamna foarte mult. la solidarité humaine.

acum totusi eu am ramas cu intrebarea: ce se presupune ca trebuie sa simta un om cand lasa la o parte efectiv tot ce e in jurul lui? nu ma refer cand stai singur o ora jumate pana vine sotul sau mama acasa. ma refer cand dispare tot, sa folosim metafora desertului. esti singur in desert. sa zicem ca ai apa si ai mancare, asta ca sa eliminam varianta ca ai avea probleme. ce se presupune ca poti simti atunci si sa fie si ok? gandul ca te intorci acasa :)) altceva nu vad. adica ar fi: un profund sentiment religios. altceva ce? la modul serios vorbind...

o o. sper ca nu e vorba despre sa fim una cu universul, totul e nimic si nimic e totul, budisme din astea pentru occidentalul stresat, ca si fac crize ceea ce nu ma caracterizeaza dar cand aud dinastea nu ma pot abtine. nu de alta dar am vazut unde duc: la cica ne calmam meditam si avem teorii, dar de fapt tot la fel de nevrozati ramanem IN TOT RESTUL TIMPULUI. plus ca mie natura nu imi spune nimic. cel mai mare blestem ar fi ptr. mine sa imi spuna cineva ca o sa ma reincarnez intr-un, sa zicem, plop.

Monday, September 08, 2008

avem o varsta trebuie sa ne asternem trebuie si sa fim lucizi realisti

m-am gandit sa nu mai scriu pentru ca eram aproape nonstop emo, ma rog punctul maxim a fost la ultimul post, july 26, de atunci lucrurile s-au imbunatatit putin. deci si acuma sunt cam tot asa, dar macar nu foarte emo. asta se datoreaza in mare parte lui philippe care a fost aici, a stat cu mine si a fost cu totul altfel, mi-a revolutionat viata, nu stiu cat va dura revolutionarea asta, dar oricum ca inainte sper sa nu mai fie si a zis ca daca o sa mai fie sa il sun. ce s-a intamplat de fapt este ca nu se mai intampla nimic, nu stiu daca cineva poate sa inteleaga asa ceva, pentru ca trebuie sa ai o aplecare pentru asta. cum zicea M.H. intr-un interviu despre naratorul din prima lui carte, ca el a ales o viata fara probleme ca sa isi dea seama ca asa ceva nu se poate, adica se poate dar te duce la depresie. foarte adevarat. aici e foarte simplu sa nu ai probleme, pentru ca nu e ca in romania cu 'traiesc in romania si asta imi ocupa tot timpul'. aici trebuie sa iti ocupi tu personal timpul si daca nu ai exercitiu si nu ai nici cu cine si iti mai e si frica de una de alta atunci e tentant sa nu ti-l ocupi cu nimic suplimentar si sa say the right thing, do the right thing si asta am aflat deja unde duce.

dar acuma nu imi mai pasa, adica imi pasa, dar nu aici pe blog.

inainte mi-a mai pasat aici pe blog si pentru ca e o pers. care stiu ca citeste, e o marja de eroare de 2% ca nu ar citi. lucrul asta am crezut ca nu ma intereseaza dar ma intereseaza pentru ca e ca un spionaj al vietii mele ceea ce nu imi place, dar nici nu pot sa impiedic, netul e liber poate oricine sa citeasca orice. dar de ce cineva care ma cunoaste nu poate sa imi scrie un mail de ce mai faci daca tot are curiozitatea. asta nu pot sa inteleg. ma rog nu inteleg din capul locului de ce mai prezint interes, dar ma rog asta nu e treaba mea. treaba mea e ca nu am chef sa citeasca, si imi pare rau ca scriu asta intr-un post dar trebuie sa scriu ca eu la pers. asta nu ii mai scriu mailuri sau offlineuri ca nu mai vreau sa am de-a face cu ea cat traiesc. acuma mi-am scos statcounteru ca sa nu mai vad ca citeste deci nu mai vad, macar atat.


ca sa trecem peste acest preambul de ce nu am scris, sa revin la ce s-a mai intamplat.

asta am mentionat ca a fost aici philippe si am vorbit foarte foarte foarte mult si am iesit mult in oras. am facut lucruri pe care nu le-as face cu nimeni altcineva, de ex. ne-am imprietenit cu un gangster care ne-a dus cu limuzina noaptea prin V. CU PHILIPPE NU IMI E FRICA DE NIMIC :)

el mi-a facut niste prieteni noi, dar care mi-e frica ca nu o sa mai fie prieteni cu mine, desi de james imi place e calumea ca are o nostalgie si pare ca ii place sa piarda vremea, ceea ce aici nu gasesti, si eu tocmai am ajuns la concluzia ca asta e cel mai valabil lucru din lume.

acuma ascult N&D Vreau sa plang !!! cata nostalgie, ea se gaseste in toate formele sa stiti de la mine :)

acuma ma gandeam pe vaporas. de fapt totul a pornit de la un titlu dintr-un ziar pe care il citea cineva: Eat Well Age Well. asta m-a facut sa ma gandesc la imbatranire, la viata lunga pe care se pare ca toata lumea si-o doreste. poate e o impresie ce spun acum, dar asta s-a intamplat pe vaporas: m-am gandit ca pentru ce eu as trai mult. m-am gandit ca lucrurile nicicum nu se pot potrivi asa cum trebuie si nu cer mult, adica nu vreau nici bani f. multi, mi-au scazut pretentiile si la cariera, nu vreau nici iubirea vietii, deci tot ce vreau eu e sa fiu IN ACELASI ORAS CU OAMENII DE CARE IMI PLACE. si asta nu se poate, am facut in minte toate combinatiile posibile, cine de ce si de cine depinde, si a reiesit ca nu se poate, nu se poate. asta m-a doborat. la un moment dat am izbucnit cu stingo intr-un am incredere in viitor, dar cand am zis asta lasasem la o parte una din aripi, mai precis aripa nordamericana care va ramane cel mai probabil nordamericana. m-am gandit la ionuka si la tot ce am vb. despre momentele care conteaza si cum nu se pot ele realiza asa cum trebuie si o sa murim fara sa fi avut toate momentele posibile, momentele care conteaza, atunci mi-au dat lacrimile pe vaporas.

Saturday, July 26, 2008

hour by hour

mi-am promis ca nu o sa mai ies din V si NV pentru ca e dezgustator si eu o iau personal. asa incat daca cumva vi se intampla sa va simtiti f. bine si sa aveti trairea aia de it's a wonderful life, si din ceva motiv vreti sa nu mai fie asa, ceea ce e absurd dar se intampla, eu va duc intr-un loc anume si va las acolo si apoi mai vorbim. adica nu va duc, va spun unde e, ca eu nu mai merg asa acolo:) de fapt nici nu e un loc anume, e un mic traseu, de vreo 15 min.

eu stau acolo, nu acolo unde am descris, altundeva, unde e plin de obiecte si alte chestii mici si gretoase, si inca e bine cand e numai asa. uneori nu imi vine sa cred, cum a fost posibil si de ce. cand nu mai gasesc nicio explicatie ma gandesc la ignatius g. reilly si atat. nu mai am puterea sa imi explic nici artistic nici mistic nici nicicum lucrurile absurde nici cele din viata mea nici cele de la stiri. le vad in nuditatea lor grosolana. unele se pot repara, altele nu. despre asta e vorba acum, nu despre zorzoanele pe care le pun ca sa le infrumusetez.

take it hour by hour.

Tuesday, July 22, 2008

Draga Ionel, acum nu e despre vise.

I have to say this. I have to say that after three years I still think of you. I also have to say that I lied to myself and to you when I said I had forgiven you. I haven't. I know I can't do anything about it, and neither can you, it just is. I don't even know how it would feel like to have forgiven you, but I am sure that I would know if this happened. I would feel free. I am still angry with me that I believed you so completely, and with you that you led me to believe it all. At times, I find myself still attracted to you, so attracted that in that very moment I would give anything to just make love to you one more time. I am sure that one day I will forgive you and I will look back at what happened as I look back at so many warm memories, with a peaceful nostalgia and much joy. I don't know what you are going to do with this. I just had to say it.

Monday, July 21, 2008

no natural born

Ma gandesc ca trebuie sa existe o mostenire colectiva. Ma uit la mine, ce dificil si angoasant imi gestionez proaspata independenta. Femeile independente! Ma uit si in jurul meu: nu le e usor, fiecareia in felul ei. Anxietati, reactii disproportionate, un anume fel de incrancenare, teama, efort suprasolicitant, si, mai presus de toate, o vizibila stare de a nu se simti bine in pielea lor. Nu si-au gasit inca firescul. Nu spun ca nu e calea cea buna, mi se pare evident ca e calea de bun-simt. Ceea ce spun e ca, deocamdata, devenirea cere efort. Cred ca fiicele noastre nu vor mai avea nicio problema.

Sunday, July 20, 2008

I think I can only love you from a distance

Este, totusi, cutremurator sa constati ca tara ta nu inseamna mai nimic pentru restul lumii. Ma uit la stiri, si asta de un an. Nici un cuvant despre romania. Daca lumea aici e preocupata de alte parti ale lumii decat america de nord, deci ei insisi, atentia se indreapta in primul rand spre china, apoi spre estul mijlociu, spre india, spre tarile africane. Europa in general este destul de absenta. Atat cat e totusi prezenta, e prin cateva tari vest-europene. Romania nu e nicaieri. Un roman, cu tot ce inseamna el, inclusiv amprenta culturii in care s-a format, nu stie ce sa faca aici cu tot heritage-ul lui, altceva decat sa il uite sau sa il tina, introvertit, pentru sine. Am avut acest presentiment, nebazat pe nimic la o adica, imediat ce am venit. Am scris despre asta. Oblia ma indemna sa share, ca altfel nu au cum sa stie. Sa va spun ceva: nu intereseaza pe nimeni. Pacientza lor se opreste undeva la 3 fraze. E nevoie de o economie imensa de idei si cuvinte pentru a spune ceva despre o tara, mai ales tara ta, in 3 fraze. Incerc sa gandesc din perspectiva lor. Pentru ei, intreaga europa de est e un teritoriu misterios, oarecum intunecat, inform, abscons. Nu au repere in europa de est si nici nu par a le simti lipsa.

Pe de alta parte, e cutremurator si cand iti dai seama ca tara ta, care nu inseamna mai nimic pentru restul lumii, nu face niciun efort sa iasa din sine. E o tara intoarsa spre sine, care se autodevoreaza. Nu vede in afara si pare ca nici nu vrea sa vada, decat in cateva domenii anume, de altfel restranse. Daca vede totusi, o face negandu-se pe sine. Romania se priveste atat de mult in oglinda pana cand nu mai vede decat o suma de detalii cu care nu stie ce sa faca.

Si, cu toate astea, intr-un mod aproape mistic, cred in romania. Nu cred ca va deveni o cultura mainstream, nici o mare putere. (Nici nu mi-as dori, daca e pana acolo). Cred ca are potentialul sa devina o cultura mica, de nisa, de un exotism moderat. O tara bizara, putin excentrica, cu valori contrastante si oameni pe care nu ii uiti usor. Pentru moment insa lucrurile stau asa si asa :)

Thursday, July 17, 2008

Asa e in orasele mici, probabil asa e si in orasele mici din marile orase. Te intalnesti pe strada cu unii oameni in acelasi loc la aceeasi ora. Programul nostru cotidian, repetitiv, disciplinat, ne uneste drumurile cu o regularitate care incet se transforma in familiaritate asteptata. Cand mergeam la scoala, in fiecare dimineata de la ora 8, ne intalneam cu ea aproape de blocul nostru. Mai tarziu am aflat ca era profesoara si preda intr-o localitate langa arad. Mergea, si ea, la scoala. Ne-a atras atentia pentru ca pur si simplu era imposibil sa nu iti atraga atenita. O fermitate in mers, o figura cu personalitate; fara discutie, emana teatralitate. Intotdeauna am fost atrasa de asemenea femei, nici nu m-am ostenit sa imi explic de ce. Era ca un dat.

Peste cativa ani, am cunoscut-o. Preda romana si germana. Eram in clasa a 12-a si ma pregateam pentru admitere la filologie. Un examen era la gramatica romana. Am stiut ca vreau sa ma duc la ore la ea, mai mult din curiozitatea de a o cunoaste, de a patrunde in casa ei, pentru ca, stiam lucrul asta, la fel de bine puteam sa ma pregatesc si singura. Se intampla, si nu rareori, sa te lovesti de o cu totul alta realitate decat cea asteptata, imaginata; sa fii dezamagit. Nu a fost deloc asa, dimpotriva. Am regasit aceeasi fiinta plina de teatralitate pe care mi-o imaginam. Gesticula larg, vorbea tare, gutural, ales. Casa, casa. Casa e ceva ce rar mi-a fost dat sa vad in arad pana atunci si de fapt nici de atunci incolo. Intr-o cladire veche, deja de cum urcam la etajul unde locuia i se simtea prezenta. Plante in vase minunate, obiecte decorative de un neindoielnic bun gust. Inauntru la fel. Avea o pasiune pentru obiectele artizanale autentice. O data pe an mergea la un targ la sibiu sau langa sibiu sa isi reaprovizioneze colectia. Multe carti, mobila veche, cuverturi, fara a fi o secunda apasator, intunecat. Eram topita de admiratie, fara sa ma pierd totusi. Cum sa te pierzi cand profesoara iti ofera la ore salata de fructe pe care tocmai a preparat-o? Cand dupa ora stai si vorbesti despre carti si locuri? Nu avea copii, posibil sa fi fost casatorita mai demult. Oricum, parea o fiinta care isi este suficienta siesi, de fapt nici nu stii cum ar fi aratat altcineva in preajma ei, permanent. Avea o mama, care locuia in casa, statea mereu in camera ei. Nu i-am stiut detaliile vietii personale; nu ca nu as fi vrut, dar nici nu tineam neaparat.

O intalneam pe strada si dupa ce am terminat liceul. Schimbam cateva cuvinte, imi spunea ca arat fantastic, ma chema sa mai trec pe la ea, mai mult ca un gest de curtoazie decat ca o nevoie reala de a avea oaspeti. Cred ca am mai trecut o data.

**
Acum, oricum, tot trecutul poate la fel de bine sa nu fi existat. Nimic de aici nu evoca nimic din trecut. Orasul meu intreg poate sa dispara, ca in jurul meu aici nu s-ar clinti un fir de praf.

Acum, oricum, stiu ca nu intalnesc pe nimeni pe strada. Asa incat, ce crud, in momentele cele mai crunte, imi devine aproape totuna daca stiu sigur ca niciodata nu voi mai intalni pe cineva pe nicio strada. E ciudat cand cineva dintr-un trecut disparut dispare cu totul. Atat stiu, ca acum casa-muzeu va ramane doar in mintea mea. Sunt intr-un fel inexplicabil fericita ca acum stiu sigur ca mintea mea e locuita, printre multe altele, multe multe prostii, de casa-muzeu.