age

E previzibil: atunci cand nu ai mai postat de mult timp, se asteapta ca revenirea sa fie una spectaculoasa. Nu duc lipsa de lucruri spectaculoase in viata mea actuala, insa despre foarte putine pot scrie aici, un loc care mi-a devenit strain. De fapt mi-a devenit straina exprimarea de sine. Am un sentiment de jena sa vorbesc despre mine. Cred ca vine odata cu varsta. Mai nou, incerc sa ma amuz de chestiile care vin odata cu varsta. Nevoia de confort, incapacitatea de a mai suferi din motive romantice, necesitatea meselor regulate, dorinta de somn indestulator, rationalizarea petrecerilor si implicit a berii, politeturile aruncate in stanga si-n dreapta. Imi doresc sa nu ma iau prea in serios, sa nu ma confund cu tipicurile varstei. 33 de ani nu e cine stie ce varsta, aud mereu. Nu, nu e. Insa nu mai e nici 24.

Altfel?
-predau romana la straini, ocupatie care imi place mult
-am 3 domicilii, fapt cam stresant
-imi e foarte dor de Helena si Franny
-am parasit o legatura romantica fara viitor, pentru una cu viitor
-traduc filme in continuare
-merg la sala in continuare
-nu am mai fost nicaieri in strainatate de cand m-am intors din America
-am citit Jeanette Winterson si m-am pasionat de stilul ei
-mor dupa soarele de toamna
-mi-am cumparat cateva haine galbene
-am citit 'Lying on the Couch' (Irvin D. Yalom) si ma bate gandul sa parasesc zona psihologiei pe intelesul tuturor (very catchy, I admit) pentru un alt fel de ordine a gandurilor, nu stiu care, inca, in orice caz nimic cu tenta spiritual-religioasa, poate mai degraba estetica, vom vedea
-maine merg sa vad pentru a doua oara 'Piata Roosevelt', cel mai bun spectacol de teatru pe care l-am vazut de un an si jumatate incoace
-imi e dor de prieteni care sunt departe, dar incerc sa-i fac prezenti fara ca ei sa fie concret prezenti (reusesc rar)

Ratiune si simtire

Am tradus cateva documentare care aveau o legatura cu activismul american. Oameni apartinand societatii civile, care se organizeaza pentru a lupta pentru un drept al lor. Cunosc din proprie experienta aceste demersuri. Imi sunt familiare, pentru ca am lucrat in zona non-profit. Tenacitatea lor este extraordinara. La fel si dedicatia pentru o cauza, la fel si spiritul organizatoric, la fel si solidaritatea. La inceput ma emotionau pana la lacrimi. Ii admiram. Ii admir si acum si as vrea ca romanii sa dovedeasca macar o infima parte din spiritul lor de luptatori. Insa e ceva, ceva ce tine de o combinatie intre senzatii si simt estetic, care ma bloca. Si acum, cand vad in filme asemenea miscari civice, simt mirosul acelor oameni si le vad hainele neglijente. In general sunt americani intre doua varste, simpli si drepti, cu o vadita inclinatie spre a-si ignora propria persoana, mai ales 'impresia artistica'. Pe mine lucrul asta ma dobora. Nu suportam lipsa lor de grija elementara fata de tot ce tine de exteriorul prezentei lor. Era o senzatie foarte puternica, cu care ratiunea mea incerca in van sa lupte. Stiam ca tot ce fac ei este absolut meritoriu, insa mirosul de detergent ieftin sau petele de pe o bluza de trening uzata, ma faceau sa intorc capul. Oare mai simte cineva la fel ?

Crabul

Dani imi spunea ca atunci cand nu am incredere in mine sa iau astrele si sa le inglobez lumina. I-am spus ca mi-e frica sa nu innebunesc asa si sa ma cred Luna sau Soarele. Mi-a zis ca pot sa ma cred si Luna si Soarele, ca e mai ok decat sa ma arunc de la etaj. In felul lui are dreptate. I-am mai zis si ca ma streseaza banii si mi-a spus ca in Tao zice ca daca ai 2 bani, unul il dai pe mancare si de celalalt sa iti iei flori. Asta mi-a placut. Mi-a placut pentru ca tind sa alung esteticul si impalpabilul din viata mea, desi undeva deep down, too deep it seems, stiu ca sunt importante. Dar Dani e un artist, iar eu nu mai sunt artista.

Ma paralizeaza relatia mea cu banii. Nu ii inteleg. Nu ii inteleg deloc. Am impresia ca in momentul in care intervin banii, totul se duce dracului si devenim niste animale care lupta la sange pentru supravietuire. Nu vreau sa cred ca viata e asa. Imi amintesc prima sedinta la Avr., cand eu coplesita de emotii dupa defularea de o ora, raman un pic contemplativa si el imi spune 'Ok, can I get you to pay me?'. Asta a fost o nedelicatete care a stricat tot.

Mi-a trimis azi Albert un clip cu un culturist in concurs. Totul, toate miscarile lui, mi se parea foarte familiar. Mi-am amintit cum eram mici, cu Ionuka, si stateam pe scaune la casa sindicatelor, si urmaream concursurile de culturism. Mama, fiind profesoara, era secretara federatiei de culturism si statea in prezidiu si nota chestii. Eu si Ionuka, din sala, doua fete de 10-12 ani, discutam intre noi, evaluand competitorii. Chiar ajunseseram sa ne pricepem destul de bine. Crabul.

Am fost la un chef de adolescenti cool si am aflat ca eu nu mai pot vibra laolalta cu ei. Au trecut peste mine si peste prietenii mei prea multe lucruri serioase ca sa mai pot crede ca o noapte de muzica si betie poate insemna totul. Imi amintesc de vremurile cand putea insemna totul (le-am lungit pana spre 30 de ani) si erau faine. Dar s-au dus si asta e. Poate la batranete.

Sunt indragostita de cineva care nu se poate exprima in cuvinte. Mie imi e greu asa, pentru ca eu sunt omul cuvintelor si cred in puterea lor de a ordona gandurile si de a elibera tensiunile. Odata numita o emotie, ea nu mai are puterea de a te ravasi. Deocamdata, cat sunt inca indragostita, trebuie sa fac fata lipsei de discurs.

Zen ?

Mai nou e la moda sa fii un om simplu, fara complicatii. Sa fii zen.

Eu sunt un om complicat. Mai mult, ador oamenii complicati, care isi 'adreseaza' complicatiile.

E posibil sa fi racit. Faptul nu ma deranjeaza deloc.

I miss Helena and Frannie.

two months

Botez

Ionuka . Alice
Oli . Franny
Catalina. Helena

Mutatie

Incepe sa mi se contureze, greu si lent, o ruptura. Nu imi e deloc usor sa o formulez. E vorba de o ruptura cu un fel de a fi interior. Ruptura s-a produs pe nesimtite. Imi amintesc, vag, ca duceam o alta viata, interioara, acolo unde se produc de fapt lucrurile esentiale, care apoi determina ceea ce numim lucruri 'de suprafata' (comportamente, atitudini, fapte, decizii).

M-am nascut intr-o generatie care citea. Vedea in citit nu numai nobletea unui loisir, nu numai un snobism de salon, ci credea in puterea unei carti de a-ti deslusi locul tau in lume. Cartile iti ofereau viziunea unui destin. Adancimea lor era translabila de la o epoca la alta, de la un spatiu la altul. Te conectau la niste esente. Lumea, timpul lumii, parea ca curge altfel. Era un mers atat usor, cat si apasat, iar paradoxul e doar aparent. La modul concret, nu aflai nimic. Existau 'fresce ale epocii' in romanul realist, din care ramaneai cu o atmosfera, insa era o ineptie sa le iei ca document istoric. Cartile nu te ajutau cu nimic din sfera vizibilului si a imediatului. Insa iti formau o consistenta interioara care te inradacina intr-un teritoriu ferm, de pe care sa poti situa cotidianul in formele lui atat de schimbatoare.

Toata aceasta pledoarie pentru carti e de fapt un prohod. Pentru ca lucrurile s-au schimbat. M-am deprins tot mai mult sa sar sprintar din link in link, ca sa aflu cat mai mult si tot mai mult. La capatul unei astfel de zile, si sunt tot mai multe asemenea zile, ma regasesc ostenita si cu capul vajaind. Citesc bloguri, bloguri ale unor oameni realmente talentati, si deja imi dimensionez lectura la scara unui post de blog. Urmaresc conferinte pe youtube, interesante si inteligente, nu neg, insa cu ce poti ramane dupa 8 minute? Si apoi alte 8, si tot asa? Ca sa nu mai vorbesc de wikipedia, depozitara incontestabila a cunoasterii. Pot afla tot si dorinta mea de cunoastere e imensa. Insa stiu ca nu asa se face. Stiu, si totusi unealta e prea la indemana ca sa o refuz. Senzatia imediata de satisfacere a nevoii de cunoastere e atat de tentanta, incat cere un mare efort sa nu-i dai curs. Nu prezic aici apocaliptic latura demonica a internetului, departe de mine. E o realizare stralucita a mintii umane, de care nu contenesc sa ma minunez. Aduce beneficii incontestabile. Ceea ce vreau sa spun e ca pe mine, cel putin, m-a indepartat de un fel de a fi interior, de o disciplina a spiritului. Mi-a scurtat orizontul. Ma face sa ma impiedic mereu in imediat, in conturul limitat al zilei, al locului. Nu mai vad nici la mari distante, nici in mari adancimi.

Ii invidiez pe cei care nu sunt sfasiati intre aceste moduri de a privi lumea. Atent, de la fereasta unei case, sau in fuga, de pe geamul unui tren. Sau pe cei, rari, cred, care reusesc sa impace cele doua priviri. Este ceea ce ma voi stradui si eu sa fac.

Titlul acestui post este titlul pe care Alessandro Baricco a dorit, initial, sa-l dea cartii lui care vorbeste despre ce am scris eu aici. Cartea de numeste "Barbarii. Eseu despre mutatie". Nu am citit-o, abia azi am aflat de ea, dintr-un interviu cu Liiceanu.

May

Helena and Frances

Lust for life

Helena si Frances

The wind, the ash

E a treia dimineata la Atlanta in care ma trezesc la ora 7. Desi faptul are o explicatie clara (jet lag), imi place sa-mi imaginez ca mi s-a schimbat personalitatea. Am devenit un alt om: ma culc devreme, ma trezesc devreme. Iata deja premisele unei vieti cel putin normale, daca nu de succes.

Din momentul in care am iesit din aeroport si am simtit prima boare calda a vantului, mi-am amintit: locul acesta a fost bun cu mine. Cu un an si jumatate in urma, veneam aici cu sufletul facut ferfenita si aici am inceput usor, lent, sa imi recapat puterile. Simt recunostinta. Acum lucrurile sunt mult imbunatatite, le vad in copacii infrunziti, in variatele triluri ale pasarilor, in soarele care inunda veranda. Suntem la unison.

Saptamana vulcanica, departe de a fi ramas ca ceva sumbru in memoria mea, tinde sa-mi apara ca un timp suspendat, care m-a pus intr-o permanenta stare de alerta si a descatusat energii latente din mine. M-a facut sa ma gandesc serios daca nu cumva sunt facuta sa-mi traiesc viata la cote inalte de intensitate. Intr-un univers paralel as fi... Totul a coincis si cu firul rosu, aprins, intre capitale (axa Londra - Bucuresti), cand emotiile au fost puse in cuvinte, si cuvintele au declansat emotii, si tot asa, pana cand am reusit sa zarim contururile unei vieti impreuna. Nu se stie ce se va alege de acest vulcan. Tot ce se poate ca cenusa lui sa se risipeasca in vant si noi sa revenim la traseele care credem ca ne sunt proprii doar pentru ca ne-am obisnuit cu ele.

**
Fumez pe veranda si beau cafea si ma gandesc la lucruri pe care i le voi impartasi Ionukai imediat ce intru in casa; vorbesc cu Oli la telefon, Oli e exact aceeasi, doar ca acum mai e cu cineva, mereu, cineva de care trebuie sa aiba grija: Alice; mancam mic-dejun 1, mic-dejun 2, caruia Ionuka ii spune cumva, in poloneza, pentru ca ei au un termen pentru el; ascultam playlisturi din iPod; vine Maikel de la scoala si incepe freamatul iesirii in oras; tapas la LaLuna, crab legs la Corner Tavern; Ionuka, fiica pescarului; o fereastra de mess mereu deschisa si auzul ascutit ca nu cumva sa piarda un buzz; trecerea molcoma a timpului, o neasteptata revenire la un ritm al copilariei, senzatia ca cineva are grija de noi, desi noi va trebui sa avem grija de cineva, de cele doua fete care vor veni in aceasta casa atat de curand ca totul pare ireal si niciunul din noi trei nu reuseste sa-si imagineze cum va fi, pentru ca este imposibil sa iti imaginezi, tot ce stim e ca nu va mai fi la fel; azi unde iesim?

Drop bags at 12:00

Sunt in Caffe Nero de la Terminalul 5 din aeroportul Heathrow. Beau o cafea decofeinizata si mananc un chocolate brownie. Fiecare pas pana aici a fost o mica cucerire si fiecare pas de acum pana pe Neely Ave. va fi o alta mica cucerire.

M-am trezit la 8, ca de obicei, dupa un vis ciudat, cu Ionuka careia ii era foarte frica de niste carti vechi, imbracate in piele, care se aflau in incaperea unde stateam (unde?). Am deschis televizorul si s-a adeverit ceea ce deja nici nu mai speram: voi zbura azi la Atlanta. Mi-am facut un mic calcul in minte, cu ora la care ar trebui sa plec, desi nu stiam inca in ce fel voi ajunge la aeroport. Am coborat la micul dejun, mereu acelasi (omleta, ciuperci, rosii calde, doua felii de paine prajita cu unt, o felie de cascaval pane, suc de portocale si cafea), iar apoi am investigat modalitatile de a ajunge la aeroport, fara a cheltui 40 de lire pe un taxi. A reiesit ca exista un autobuz, 724, de la Watford Junction, insa pana acolo va trebui sa iau un taxi. M-am grabit in camera, mai aveam 40 de minute pana la plecarea autobuzului, si am intrat intr-o viteza si o concentrare specifice situatiilor de criza. Pe drumul spre aeroport am conversat cu Linda despre periplul ei timisoarean, in timp ce o doamna canadiana vomita langa mine, dar asta sa fie problema.

Ieri am atins punctul cel mai de jos al dezesperarii. Se anunta noul nor de cenusa si incepusem sa imi pierd speranta ca voi mai pleca azi. Nici nu mai eram capabila sa ma gandesc la alte variante, asteptam pasiva sa vina ziua de maine ca sa decid. Nici ziua in sine nu a decurs conform planului. Trebuia la ora 1 sa pornesc spre Camden, unde ma intalneam cu Albert, insa soferul Gary se pare ca si-a luat zi libera, asa ca m-am resemnat ca voi petrece o zi cu activitati solitare – lectura, inot, alergare. Am si inceput-o pe prima si nici nu suna rau o dupa-amiaza in gradina cu ‘Pastorala americana’ a lui Philip Roth. Insa soferul Gary si-a facut aparitia pe la ora 3, asa ca la 4 mi-am dat intalnire cu Albert, insa problema era ca la 6 trebuia sa fiu inapoi la statia de metrou, sa ma duca la hotel, ceea ce imi lasa doar o ora de petrecut in Camden.

Camden m-a naucit. O forfota continua de oameni care te imbie la tatuaje, la mancare ieftina, la haine de toate felurile, pravalii peste pravalii, arome de cele mai diverse feluri. Ne-am gasit cu Albert un loc insorit pe malul unui canal si el si-a mancat tacticos mancarea tailandeza, iar eu m-am porcit cu un burrito urias. Si asta a fost tot. Am luat metroul inapoi, insa degeaba, dupa cum s-a dovedit, pentru ca Gary nu a aparut la capatul unei ore de asteptare.

Asa incat m-am trezit singura si fara lire cash intr-o suburbie din nordul Londrei, Edgware, intr-o statie cu imensitatile alea de autobuze rosii, cu soferi nesimtiti si calatori rutinati, stiind ca trebuie sa ajung la statia Bushey (oribil cuvant), de unde sa iau taxiul spre hotel. Ma simteam de parca veneam de la jobul nine-to-five si ma indreptam spre apartamentul din suburbie, incarcata de plasele cu alimente. In cele din urma ma urc in autobuzul corect, ma dau jos la statia corecta, iau un taxi la hotel si tot ce imi doream era sa inot. Un bazin miniscul, cu apa prea calda, in care am reusit totusi sa-mi consum energiile mizerabile acumulate in toata zbaterea de peste zi. A urmat ritualul cinei, cu americanii care au reusit sa ma prinda cateva secunde, cat ma indreptam spre restaurant si ei ieseau din el, si din nou cred ca le-am confirmat ca sunt o est-europeana totalmente lipsita de social skills. Insa eu eveam treburi mai importante de facut, darling.

Acum ne privim in ochi, in aeroport, si stiu sigur, simt, ca fiecare e bucuros nu doar pentru ca el va ajunge unde vrea de o saptamana sa ajunga, ci si ca e bucuros ca celalalt va ajunge unde vrea sa ajunga. Ne leaga o solidaritate discreta, de care ne e si putin jena, intr-atat ne-a devenit de straina.

Ritualuri

Ziua de ieri se apropia de sfarsit. Voiam sa traversam aceasta somptuoasa curte interioara (palatul de justitie? se intreaba Albert cu nonsalanta), ca sa ajungem mai repede la Waterloo Station, de unde eu trebuia sa iau metroul spre, sa zicem, casa, iar Albert sa-si intalneasca un prieten. Pana aici am strabatut strazi aglomerate, ne-am abatut in curti melancolice, ne-am pus intrebari existentiale cu fiecare yuppie care trecea alienat pe langa noi, am stat la o terasa pe malul Tamisei analizand situatia iubirii/indragostirii in ziua de azi, ne-am plimbat prin Tate Gallery, am facut poze in diverse incadraturi si am mancat enorm la Albert acasa, unde timpul intra intr-o alta dimensiune. Se lasase frigul, iar eu mi-am pus pe mine toate hainele pe care le aveam in poseta, inclusiv caciula. Albert, de care universul are grija in momentele importante si mai putin importante, a gasit pe jos aceasta tichie mov cu cinci caluti si si-a acoperit capul, facandu-ne pe amandoi sa ne scotocim prin minte ce personaj a devenit. Nu m-am putut gandi la nimeni, pentru ca Albert e atat de multe personaje adunate la un loc si niciunul anume. A ramas ca ne vedem azi pentru un Camden Town, iar eu m-am dus cuminte la hotelul meu, sa imi reiau ritualurile de seara, care, impreuna cu ritualurile de dimineata, imi adauga tenta de monotonie deja instalata in ultimele sase zile britanice.

Teoretic ar trebui sa zbor maine, adica miercuri. Cand m-am trezit la ora 8, am pornit ritualic televizorul pe Sky News si am primit vestea buna: aeroporturile din Scotia s-au deschis si prima cursa a decolat deja, iar apoi vestea proasta: un nou nor de cenusa se abate asupra Angliei si aeroporturile tocmai deschise se vor inchide la ora 13. Imi dau seama ca sunt putine sanse ca eu sa mai plec maine. Si totusi nu am ce face, inca. Au ramas in hotel numai americanii, europenii gasindu-si deja alte variante de a ajunge la destinatie. Ii vad ca se agita, cauta pe internet, dau telefoane. Stirile zumzaie mereu in toate televizoarele de aici. Eu imi conserv energia pentru momentul in care voi sti sigur ca nu plec maine. Pana atunci nu pot sa ma zbat. Am credinta ca lucrurile se vor rezolva cumva. Din nu stiu ce motiv, nu disper. Bun, nici nu am de ce sa disper, doar am unde sa stau, am ce manca, am bani, am internet, am telefon. Daca e ceva ce m-ar putea dispera, e incertitudinea. Niciodata dificultatile. Ele ma anima. Asadar maine, in caz ca nu plec, va trebui sa iau o decizie in functie de data la care imi reprogrameaza zborul. Insa pana atunci ma duc in Camden Town si apoi revin la hotel ca sa inot. O binecuvantare.

O duminica in Watford

Watford este oraselul in care se afla hotelul in care mi-am petrecut ultimele cinci zile si probabil si urmatoarele doua. Pana acum credeam ca e o suburbie a Londrei, dar soferul guraliv al hotelului mi-a explicat, cu un soi de mandrie locala, ca e un oras in toata regula. Asa incat ieri m-am gandit sa-l vizitez.

Practic nu l-am vizitat, pentru ca m-a atras un magazin cam plebeu, unde m-am apucat sa scotocesc printre haine sa gasesc nestemata. Normal, am gasit-o. Pe langa nestemata, si-au facut loc si alte ieftinataturi de care aveam neaparata nevoie, de exemplu un pantalon lejer de alergare. Dupa febra cumparaturii, m-a atras verdele ierbii de langa biserica din centrul orasului si m-am intins pe iarba, cu fatza la soare, incercand sa simt vreo conexiune cu pamantul, dar tot ce simteam era ca ma odihnesc si ca imi e cald intr-un mod placut si ca sunt singura dar nu ma deranjeaza, as spune ca dimpotriva. Intr-un tarziu ma smulg dintre firele de iarba si de papadii si astept masina care sa ma duca inapoi la hotel. Aveam doua lucruri in plan: sa ma plimb prin cimitirul evreiesc de vizavi de hotel si sa alerg.

Ceea ce se si intampla. Cimitirul m-a dezamagit, nu prezenta romantismul la care ma asteptam. M-am atasat totusi de o femeie care a trait in a doua jumatate a secolului trecut si pe care o chema Marion Adèle. Dupa toate aparentele a trait singura si a facut fapte de curaj si generozitate. M-am gandit ca mi-ar fi placut sa o cunosc. Apoi m-am asezat pe o banca si am discutat cu Ionuka situatia la telefon. Ea asteapta gemenele in Atlanta, eu sunt prinsa intre doua avioane la Londra. Cu cinci ani in urma nici nu ne-am fi imaginat povestea asta.

Am inceput apoi sa alerg. Ah, ce placere a redescoperiri unor senzatii atat de placute si familiare. Primele cinci minute, care sunt oribile si esti tentat in fiecare clipa sa abandonezi, apoi oboseala care se instaleaza si la final impresia ca ai mai putea alerga inca cateva ore. Si toate astea intr-un decor minunat, asa cum imi imaginam in reveriile mele de adolescenta. Mi-am amintit de domnitele victoriene care isi purtau melancoliile amoroase pe dealuri si prin vai, pana cadeau epuizate. Acum inteleg cum era posibil. The english countryside are ceva neamenintator si lasa impresia de ordine previzibila. Cat alergam mi-am facut un scenariu ca nu voi mai putea pleca de aici si o sa ajung sa imi iau un job si in tot timpul asta tot spun ca trebuie sa ajung la Atlanta, dar eu deja am rate la un apartament in Londra.

La cina am reusit sa fentez americanii, iar apoi am deschis laptopul, am pus castile si am intrat in alta sfera, in care ce se intampla in jurul meu era doar zgomot neimportant, doar pe alocuri enervant.

Another day

Asadar nu am mai cautat pajistea. M-a cuprins o toropeala (un switch off cum a denumit Albert starea), care m-a tintuit in camera de hotel, holbandu-ma la o emisiune idioata cu un concurs cu obstacole. In cele din urma, reusesc sa vorbesc cu Albert care ma trezeste oarecum la realitate si decidem sa ne vedem in cursul dupa-amiezii. Iau metroul, incerc sa surprind fotografic suburbia londoneza, cu soarele incalzind obsedanta caramida maro, si pe la 5 ajung la statia London Bridge. Asteptand acolo, ma uitam la oamenii care treceau pe langa mine si cu fiecare minut ma simteam tot mai ametita. Ma copleseau toate impresiile pe care le lasau sutele de trecatori, nici unul la fel, in urma lor.

Dar apare Albert si universul meu se repozitioneaza. Ma duce direct in curtea interioara a unei cladiri de birouri geometric sofisticata si acolo, brusc, toate zgomotele au incetat. Inca imi persista in auz zumzetul de la London Bridge, dar disparea incet. Mi-a aratat gradina. Nu am putut intra, dar a fost de ajuns ca sa ma linistesc si sa pot porni mai departe. Am pornit pe malul Tamisei, unde suvoaie de oameni se revarsau spre noi, alte suvoaie ocupau terasele si pajistile dimprejur. Multimea ma coplesea, din nou, pe partea dreapta se vedea Big Ben, in fata London Eye, in stanga The Globe. Iar eu imi imaginasem ca malul Tamisei e un loc linistit, cu multa verdeata si cativa rataciti. Umblam mult, mie imi e foame, ne luam eu o gogoasa, Albert o inghetata, si continuam. Ne asezam pe o banca, Albert imi povesteste tot felul de lucruri, iar eu numai asta as face: sa-l ascult. Ne continuam totusi drumul, trecem pe partea cu Parlamentul, unde alte obiective turistice ni se infatiseaza. Fac poze, dintr-un instinct turistic pe care mi-l descopar cu uimire. Trecem din nou podul, inapoi, sa ma intorc la metrou, si deja Tate Gallery imi pare un loc familiar, cu aerul lui de abator. Albert e incredibil de abil in a auzi din treacat tot felul de discutii intre oameni. Mi le reda pe larg, le comentam. Cand ajung inapoi la London Bridge, imi dau seama ca Londra nu imi mai e asa antipatica. E intensa si enervanta, insa nu antipatica.

Dar trebuie sa iau metroul inapoi, ca in Romania se face deja ora 11, iar eu trebuie neaparat sa fiu online.

408 - 306

Aici lucurile se succed cu o viteza ametitoare. Ieri stiam ca voi zbura azi, adica sambata. Am decis ca situatia e chiar confortabila; am petrecut doua zile in Londra, intr-o camera de hotel placuta, cu doua mese pe zi, cu acces la internet din pub-ul wireless downstairs, si sambata sunt gata sa plec la Atlanta. Vineri seara, prospat intoarsa din excursia de cateva ore prin Londra, imi anunt victoriosa colegii romani ca maine plec. Imi arunca un zambet cu subinteles. M-au lamurit ca nu pleaca niciun avion de pe Heathrow sambata. Un moment de soc si apoi am incercat sa reevaluez situatia. Nu aveam ce face pe moment, decat sa astept a doua zi dimineata. Mi-am luat o bere si mi-am deschis laptopul. A urmat o seara agreabila, consemnata in postul de ieri.

Dimineata ma trezesc decisa sa astept cu telefonul la ureche oricat trebuie asteptat ca sa imi reprogrameze zborul. Ceea ce am si facut. Ma asteptam, nu stiu de ce, sa imi gaseasca un zbor pe maine, duminica. Ceea ce nu stiam era ca si duminica aeroportul se mentine inchis. Asa ca se poate imagina socul meu cand mi s-a spus ca primul zbor disponibil este miercuri. Miercuri! O sun pe Ionuka, ma suna Darius, vorbesc cu tata, intru pe net cu Linda, trimis sms-uri, iar pana la urma ma impac SI cu ideea asta. Mai mult, sper sa fie miercuri, si nu mai tarziu. Aud tot felul de vesti alarmante, cum ca vulcanul e posibil sa nu se opreasca timp de un an si gandurile mele o iau razna. Ma apuca o panica la gandul ca nu mai ajung la Ionuka, ca ea nu poate traversa oceanul. “Totusi au trecut dor trei zile”, imi spune Ionuka, vocea ratiunii, “sa nu ne gandim in termeni de ani”. Are dreptate. Ma linistesc.

Intre timp, compania noastra British Airways ne anunta ca trebuie sa mergem cu totii la aeroport. Nu inteleg de ce, asa ca nu plec. Am deja bilet pe miercuri, nu vad ce as cauta la aeroport. De asemenea, ne anunta ca nu ne mai asigura cazarea la acest minunat hotel din nordul Londrei. Ma impac si cu gandul asta, deja vorbisem de ieri cu Albert despre posibilitatea asta, si da, pot sa stau la el. Ne sunam, imi explica unde sta, eu ma bucur ca nu trebuie sa schimb linia de metrou Jubilee Line si ca nu sunt lucrari pe traseul pe care il voi face de la Stanmore pana la London Bridge. Stabilim ca il sun cand ajung la London Bridge si vine sa ma ia.

Dar ceva ma retine in atmosfera calda a prietenosului hotel. Mai incep o conversatie pe messenger, mai mananc un fursec, imi mai prepar un nes decofeinizat, mai deschid un blog de care nu ma pot desprinde, mai primesc un telefon, si asa trece timpul. Nu ma grabeam oricum, Albert mi-a spus ca nu are nimic anume de facut azi. In cele din urma decid ca e momentul sa chem un taxi de la receptie, sa ma duca pana la Stanmore Station. Astept in fata la receptie, cand Frederika ma anunta ca acum doua minute au primit un e-mail de la British Airways ca ne mai prelungeste hotelul cu inca o noapte. Atunci de ce au fost oamenii trimisi la aeroport?, o intreb. Do you think I can possibly answer this question? Zambesc intelegator. Asa incat m-am mutat de la 408 la 306. De pe partea dreapta pe partea stanga. Imi propun sa gasesc o pajiste britanica imprejur, sa-mi pun adidasii si sa alerg. Run, do not walk.

Walk, do not run

Londra e intr-adevar obsedanta cu mania pentru avertizari. Mind the stairs: walk, do not run, hold to the railhold. Pay attention to the gap between the train and the platform. Caution! Wet floor. Keep your belongings on you AT ALL TIMES. Ma astept sa aud Nu uitati sa inspirati si sa expirati sau Mestecati bine mancarea inainte de a o inghiti.

Deci iata ca destinul mi-a scos in cale o excursie la Londra. Nu mi-o doream, dimpotriva. Londra imi inspira ceva intre groaza si inhibitie. Nici nu stiu de unde provin impresiile astea, cert e ca le am si s-au adancit odata cu lectura romanului 'Deriva'. Iar acuma am descoperit ca imi aminteste nepermis de mult de Vancouver. Pana si denumirile de locuri sunt aceleasi: Westminster, Surrey, Richmond. Vancouver pare o ruda mai ponosita a Londrei. Am vazut totusi cateva exemplare de coolitate impecabila care m-au dat gata. This city's got guts, nu pot nega.

Aici in pub-ul hotelului lumea deja s-a imprietenit, beau beri impreuna, se amuza, poate s-au si cuplat, cine stie. Suntem deja o mica comunitate. Am avut si eu o oferta de imprietenire, dar am refuzat politicos. Niste americani. Nu stiu cum le nimeresc asa. Descopar ca sunt reticenta si mofturoasa cu oamenii. Nu sunt o experta in social skills si nici nu imi doresc neaparat. Imi dau seama ca e posibil sa pierd farmecul spontaneitatii vietii, dar asta e. In fine. Situatia asta de criza ma pune in alerta, ceea ce e ok, insa totusi as vrea sa ajung la Atlanta.

Eyjafjallajokull

ma aflu la pubul wi-fi din subsolul unui hotel de la o periferie londoneza. pana la un punct totul avea aerul unui cosmar, insa oboseala a ucis pana si ideea de cosmar. nu am mai dormit de 40 de ore. mergeam la ionuka in atlanta, cand a izbucnit Eyjafjallajokull, nume sigurrosian care in conditii normale imi provoaca cele mai alese reverii. o multime de mii de oameni care habar nu au ce sa faca, se pun la o coada serpuitoare care se intinde pe sute de metri, doar ca sa afle ca lucrurile se rezolva la alta coada serpuitoare, pe care o abordeaza cu o incredere crescanda. angajatii impecabil imbracati ai aeroportului incearca sa faca fata galant, impart apa, chipsuri, senviciuri, si pentru cateva minute coada zambeste sau macar nu mai vocifereaza. suntem in a huge terminal, in care cand ne revedem dupa o isprava pe la o coada ne salutam cu bucuria recunoasterii, ca niste buni vecini. fiecare mic obiect recuperat devine o cucerire de exceptie. mi-am recuperat bagajul! am reusit sa dau un telefon! am gasit un adaptor de priza pentru mobilul care se descarca! dupa o asa o victorie simt ca incep chiar sa apartin acestui loc detestat aprioric, in care circulatia upside down (de fapt rightside left sau leftside right) e norma care bruiaza inflexibilitatea unui psihorigid ca mine. iata palma data occidentalului care trebuie sa stie cu precizie ce va face in urmatorii 60-70 de ani: sa nu stie nici macar ce va face maine, pentru ca totul depinde de niste forte vulcanice si de natura razbatatoare poate niciodata pusa la incercare a fiecarui individ. dar mai bine sa schimb eu niste pounds, sunt in toane bune, am messul pe partea dreapta, asa ca universul si-a recapatat ordinea exemplara.

Garden

Pe strada, depasesc o femeie, care ma loveste din greseala cu plasele. Isi cere scuze si continua 'Ma uitam spre gradina, sa vad unde e leusteanul. Vreau sa stiu daca l-a luat cineva sau a disparut. Uneori mai si dispare...'

Bucuria belsugului e, totusi, o bucurie; o bucurie sigura. (Cand ai pierdut-o, e un semnal de alarma). Gandul ca ai putea fi sarac, ca ti-ai sti familia in mizerie. Ce oribil. Cum sa nu te bucuri, atunci? Si totusi, nu e de ajuns.

Bacovia, where art thou?

Imi doresc sa pot frecventa intelectual neantul, fara ca asta sa ma impiedice sa ma ridic dimineata din pat. Ma oboseste teribil incapatanarea cu care vad in jurul meu ca oamenii persista in a-si impune sa perceapa lucrurile in culori pastelate, si pe care o vad tot mai des. Spunea si Michel Houellebecq, in corespondenta cu BHL, ca "Extinderea domeniului luptei" nu ar avea nicio sansa sa apara acum. Tocmai pentru ca lumea de acum respinge cu tarie orice briza de 'negativism' care i-ar putea afecta functionarea, ceea ce e un simptom evident ca avem de a face cu o epoca slabita interior, care nu mai poate contempla senin adevaruri despre moarte, singuratate, batranete, tristete. Ca atare, le alunga vijelios. Culmea e ca incep sa ma recunosc in tendinta epocii. Prima mea reactie a devenit aceea de a fugi de orice mi-ar putea surpa forta vitala. Insa stiu ca e o falsa protectie. Vad asta la cei care o practica, deja ca pe o a doua natura. Am inceput sa percep asta la oamenii din Canada. Mi se parea jalnic. Era o fatada atat de subreda, prin care se strecurau din cand in cand, nesupravegheate, rabufniri de melancolie, vid existential, lipsa iubirii, spaima mortii. Erau imediat reprimate. Pe atunci aveam naivitatea de a crede ca le pot aduce la lumina si ca, odata aduse la lumina, isi pierd din forta de a uza interior. Mi-am dat seama insa ca e inutil si, mai rau, nu se face. Lucrurile astea se discuta in cabinetele de psihoterapie. M-am revoltat: dar nu acolo le e locul! Sunt lucruri care pe orice om normal il bantuie. De ce ne-am feri de ele? S-a ajuns in situatia ridicola ca ne ferim toti de toti, ascunzand fiecare fata de ceilalti un 'rau' de care credem ca suntem singurii care suferim. E absurd! Insa lucurile sunt deja pe fagasul asta si par de neoprit. Nu m-ar mira sa apuc vremurile cand vei risca sa fii dat afara de la serviciu pentru ca esti trist.

Revenind. Spuneam ca in Canada am inceput sa disting tendinta asta. Insa apoi m-am mutat la Amsterdam si am reperat-o si acolo. F. mi-a confirmat-o, cu un soi de mirare si neputinta. M-am grabit sa ajung aici, in locul in care stiam ca-ti poti purta eventualul malaise de vivre pe strazile micului oras, fara ca asta sa insemne o amenintare la bunul mers al vietii. Insa aici am dat peste aceeasi insistenta sacaitoare in a prezenta celorlalti un optimism exagerat si, la urma urmelor, fals. M-am gandit ca poate e varsta. Ca e greu sa duci in spate atatea tristeti care s-au acumulat. Ca esti nevoit, ca sa continui, sa elimini din raza gandirii unele piste care te-ar putea dobori. Inteleg pana la un punct. Inteleg ca e din ce in ce mai greu sa continui. Insa nu cred ca solutia, solutia curata si pe termen lung, e sa te feresti. Cum spuneam, vad in jurul meu ca nu e, in vietile de o nespusa tristete adanca. Solutia ar putea fi sublimarea tristetii prin arta. Cui nu-i e la indemana, ii ramane confruntarea lucida. O confruntare mentinuta la nivel intelectual, problematizata rational, cat mai atent. O altfel de confruntare, care atinge miezul visceral al vietii, e riscanta. Care e riscul, cred ca stim deja.

'Tu imi ordonezi gandurile'

'Tu imi ordonezi gandurile', i-am spus intr-o noapte plictisitoare din micul oras. Normal ca eu imi ordonam gandurile, dar imi crea o atmosfera in care puteam sa mi le ordonez. Acum am deprins placerea de a tacea. Tot zumzetul din jur, la care mai adaug si eu zumzetul meu, si toata chestia asta ma impiedica sa vad lucrurile corect. Cum stau eu si tac, imi urmaresc gandurile. Cum o iau ele pe poteci inutile si eu incerc sa le readuc unde trebuie, asta daca stiu unde trebuie; daca nu, ma straduiesc sa aflu. Sau alta data se tot repeta, ca niste staccato-uri sâcâitoare. Se intampla adesea si sa dispara total si locul lor sa fie luat de o pâclă densa de emotii informe, si atunci iar ma opresc si incerc sa intru acolo si sa le dau nume. Descopar cu uimire si cu multa bucurie ca se poate da nume la orice. E mult de cautat si ca orice inceput e greu. Dar pana la urma se ajunge la claritate. Iar claritatea e minunata.

33

Snowing in Vienna.

Thank you, D & D.

Suspans

Mi-a scris sefa din Canada, dupa mult timp, un mail lung, cu toate barfele despre cunoscuti si cu poza cainelui in attachment, iar eu realizam ca citeam mailul cu aviditate si cu un interes real pentru destinele oamenilor pe care credeam ca-mi doresc sa-i uit pe veci. Ah, ce bun e trecutul. Printre altele imi mai scrie si ca daca decid sa ma intorc, imi pot avea job-ul inapoi. Asta m-a bucurat, m-a flatat si mi-a si strecurat un dracusor in inima: ce-ar fi daca... Ca atare ma culc si ce visez? Pai visez ca eram undeva, in Canada cel mai probabil, si eram acolo colegi de la ziar impreuna cu oameni pe care i-am cunoscut acolo, si toti eram undeva intr-un spatiu deschis, ne intelegeam bine si era armonie. Cineva mi-a propus mai mult in gluma sa lucrez la un ghiseu al postei, care era suspendat deasupra celor trei ghisee principale. Eu am urcat cu greu acolo, era o structura de lemn cam subreda, si stateam ca o paiata si ma uitam in jos la oameni, ca nu aveam nimic de facut. Ma intrebam cum oare o sa ajunga la mine la ghiseu cetatenii, ca nu parea sa existe vreun mod de comunicare cu ei. Am tot stat acolo, pana cand la un moment dat m-am plictisit si am coborat. Abia cand am coborat am observat cat de tare se clatina porcaia aia de lemn si ca puteam sa cad oricand de la ghiseul meu suspendat. Toate astea se intamplau in timp ce the captain se afla intr-o conversatie cu mama, vrand de fapt sa stea cu mine. Practic ma astepta. Iar eu ma tot gandeam cat stateam cu colegii aia in spatiul deschis si apoi la ghiseul suspendat, oare cat timp o sa ma mai astepte. [...] Urmeaza alt vis, in care ma aflam la Bucuresti, am ajuns foarte de dimineata si m-am dus la Marian acasa, unde dormeau si Ariana si Sorin, si dupa ce i-am trezit pe toti, au inceput sa apara si ceilalti prieteni ai nostri si am vazut ca toti erau intimi cu toti, ceea ce imi placea dar ma si intimida. Insa eu aveam alta treaba. Am inceput sa alerg - ce sa alerg, sa zbor - de la o casa de bilete la alta, pentru ca voiam neaparat sa vad un spectacol cu Victor Rebengiuc.

La Banlieue

Ascultam La Banlieue - Beirut si mi-am amintit de inmormantarile din oras, cum erau ele cand eram mica. Teama si curiozitatea cand auzeam fanfara de inmormantare undeva in apropierea blocului meu. Asteptarea dricului si a convoiului funerar. Cum trecea el, lent, sub privirile vecinilor care stateau la geam. Stateam si eu la geam si nu scoteam un cuvant. Ma ravasea ingrozitor. Toata ziua nu mai eram buna de nimic. Acum mi se pare ca totul se petrecea in alta epoca. Cred ca, pe langa efectul terapeutic, era si o ultima onoare adusa celui disparut. Sa mai treaca odata, demn si cu pompa, prin orasul in care a trait.

adjectiv

Mintea mea functioneaza optim in discutii. Discutii fara miza, fara interese si fara complexe, de nicio parte. Discutii in care nu vrem sa dovedim nimic unul altuia, ci doar sa ajungem la un adevar. Maieutica, vorba Politist, adjectiv - ului.

Pornind de la o situatie concreta, dicutam cu Darius despre, in mare, integrarea intr-un grup cu care nu esti familiar si pe care, din anumite motive, il consideri superior. Mai mult, un grup in care tu esti singur iar toti restul sunt intr-un fel impreuna. Se cunosc, au amintirile lor, un anume registru comun de a comenta intamplarile. Se pune atunci problema daca poti sa stai in mijlocul lor. Daca faci fatza. Daca nu te faci de ras sau chiar daca reusesti sa te impui. Sau daca alegi sa asisti dezbarat de tine insuti, dintr-o pura curiozitate antropologica, la desfasurarea dinamicii umane din jurul tau. Miza e dubla: sa fii capabil sa te descurci onorabil si sa te imbogatesti cu noul univers al microgrupului care ti se infatiseaza. Mi se pare imposibil sa le atingi pe amandoua. Pentru ca ori esti preocupat de tine insuti si de prestatia ta sociala si atunci cel mai probabil ii pierzi din vedere pe ceilalti, or te lasi pe tine deoparte pentru a-i savura pe ceilalti si atunci nici nu stii ce efect ai produs asupra lor. Dar finalul e acelasi: ai putut sa stai, cateva ceasuri, in mijlocul lor. Seara a decurs bine. S-a incheiat cu o victorie.

Insa eu pun problema altfel. Nu daca poti sa stai cu niste oameni, ci daca vrei. Inainte de a-mi incerca puterile, imi cercetez dorintele. A trecut, sper, vremea in care sa-mi demonstrez daca pot ceva sau nu pot, pentru ca am vazut ca pot mult, fara sa ma fi intrebat daca si vreau. Stiu ca unii oameni s-au nascut cu un instinct gratios de a sti ce vor si ce le este propriu. Nu trebuie sa treaca prin vesnicul incercare-eroare ca sa afle. Eu nu ma numar printre ei. A trebuit sa invat, prin repetate incercari, ce imi e propriu si ce nu. Ce am aflat e poate lucrul cel mai de pret pe care il am si pe care stiu ca ma pot baza pe lunga durata. Asa incat, acum incerc sa incep prin a examina intai daca intr-adevar vreau ceva.

Totusi, in dialectica a putea - a vrea, imi da tarcoale indoiala ca nu vreau e posibil sa ascunda un nu pot. Urmatorul pas, ma cuprinde ambitia. Daca nu vreau, e pentru ca nu pot, asa ca hai sa ma testez sa vad daca pot. Cum sa nu pot eu ceva? Eu trebuie sa pot orice. Atunci ma opresc. E genul de oprire de cabinet de psihoterapie. Deblocarea unor patternuri adanc inradacinate si pernicioase. Ma opresc, deci, si imi spun Nu, nu trebuie sa poti orice. Nimeni nu poate orice. E inuman sa ceri de la tine sa poti orice. Abia atunci incep sa-mi pun problema ce vreau. Ceea ce e mult mai greu. In a putea, ti se ridica in fata un obstacol si tot ce ti se cere e sa-l depasesti. Nu ii analizezi rostul, implicatiile, valabilitatea. Stii clar ce ai de facut, mergi inainte. A vrea e mult mai complicat. E nevoie de o subtila si onesta cunoastere de sine. Sa stii cine esti si ce astepti de la lucrurile pe care ai de gand sa le faci. Sa anticipezi, pe cat posibil, concecintele lor concrete si cele asupra ta. Nu e simplu, dar e important. Iti asumi alegerile, te construiesti pe tine ca fiinta unica pe planeta.

Finalul amuzant al acestui drum va fi and voi scoate antologica propozitie a unui vechi prieten. Cand era mic a cazut cu bicicleta si de indata ce s-a ridicat le-a spus raspicat celorlalti „Eu am vrut!”.

Am I German?

Am reputatia, partial adevarata, ca orice reputatie care prin natura ei tinde spre generalizare, de a fi un om care isi intelege semenul sau cel putin depune eforturi ca sa o faca. Asa si e, ma straduiesc cat pot sa inteleg de ce oamenii din jurul meu fac ceea ce fac sau spun ceea ce spun sau gandesc ce gandesc. Asa stiu eu sa traiesc cu mine insami si sa percep lumea, depasind propriile determinari prin prisma carora ii judec pe ceilalti.

Insa e un lucru care ma depaseste, oricat as incerca sa il inteleg. Cuvantul dat si uitat. In orice chestiune, oricat de minora. Daca de exemplu stabilesc cu cineva ca ne inalnim joi la ora 4 sa mancam inghetata de mure, nu uit si incerc sa fac tot posibilul sa imi tin cuvantul. Nu sunt absurda, daca fix joi la ora 4 am interviu pentru job-ul vietii mele, nu o sa-l refuz ca sa mananc inghetata de mure stabilita. In situatia asta dau un sms sau un telefon sau un e-mail, ca sa ma scuz si sa anunt ca nu pot sa imi tin promisiunea. Iar asta cu cat mai mult timp inainte pot.

Dar in tara asta nu se aplica asa o regula. Dimpotriva. Aici esti privit ca un fraier daca mai si tii minte ce ai spus ca faci. "Cum, bai, tu chiar ai crezut ca daca am zis ca mergem la inghetata de mure joi la ora 4, eu chiar o sa vin?". Daca spatiul romanesc e etalonul meu, da, sunt o fraiera. Insa spatiul romanesc nu e etalonul meu, cel putin nu in privinta cuvantului dat. Din acest motiv, nu intentionez sa ma schimb in sensul asta. Mai mult, nici nu pot sa ma schimb. Adaptabilitatea mea se opreste aici.

Sfantul Valentin si K.D.Lang

Ma uitam azi la deschiderea olimpiadei de la vancouver, cimitir al tineretii mele, si mi-am dat seama ca imi sunt chiar simpatici canadienii. Cu seriozitatea lor naiva, incrancenarea si modestia si incertitudinea identitatii si politetea, fetzele lor proaspete de iubitori de natura, si kd lang care e o minunata, hallelujah. Clar, nu e vina lor ca eu am nimerit printre niste beristi care se holbau nonstop la hochei si care pentru nimic in lume n-ar fi scos 10 dolari ca sa mearga la un film cehesc, sau ca am stat un an jumate intr-un birou in care 85% din timp eram numai eu si cainele, sau ca ma enervam subit cand auzeam expresia 'walk the extra mile', sau ca beam singura pe mess cu prietenii in weekend si nu numai, sau ca geamul meu dadea fix spre containerul de gunoi pe langa care hârşâia caruciorul de la supermarket impins de un white trash asumat sau neasumat, sau ca ma infioram numai stiind ca exista downtown eastside, sau ca mergeam la sindrofii unde nu scoteam un cuvant si schimbam carti de vizita pe care nu le-am folosit niciodata, sau ca tineam eu sa ma imbrac in downtown office girl, sau ca mergeam singura si numai singura la filme si la concerte. Nu e vina lor nici ca acum am rau de inaltime, alergie moderata la parfum, diverse si subtile fobii sociale, ametzeli penibile la prima tigara de dimineata sau mahmureli insuportabile. Asa s-a nimerit. Asa a vrut Providenta ca eu sa imi implinesc destinul. Putea sa ma sloboada intre niste artisti cool si eco (deja sunt sinonime), cu simt civic si lecturi stangiste. Sau intre niste corporatisti care in timpul liber salveaza specii de pesti pe cale de disparitie si merg regulat la cursuri de yoga. Sau printre niste batrani miserupisti care inca fumeaza si iti povestesc despre primele lor doua valize de emigranti. Sau printre chinezi solidari (slabe sanse, dar oricum). Ideea e ca puteam nimeri oricum si atunci destinul meu era cu totul altul si in seara asta de ajun de Sfantul Valentin poate va scriam dintr-un loft din yaletown, inconjurata de yuppies sau guppies (the gay yuppies, va rog), servind simandicos un wine and cheese. Dar nu s-a intamplat asa, s-a intamplat altfel. Nu mai plictisesc pe nimeni, nici macar pe mine, cu incercari scremute de a intelege de ce s-a intamplat asa. S-a intamplat asa si gata. Asta avem cu asta defilam, cum ar veni.

All who wander are not lost.

In dimineata asta tacuta de duminica, mi-am propus sa ma reculeg. Printre altele, am citit, pe nerasuflate, ultimul numar din Dilema Veche, cu tema 'De ce sa mai ramai in Romania'.

Eu am plecat in 11 iunie 2007, in Vancouver, Canada. M-am lasat cuprinsa de mentalitatea de atunci 'daca esti in stare de ceva, pleci din Romania'. Insa mai era si altceva, mai adanc. Un dor nestins de alte zari. O insuficienta in adaptarea la realitate, caracteristica firilor sensibile din toate timpurile. Pierdeam din vedere faptul ca odata atinse alte zari, ele vor deveni realitatea, care imi va fi la fel de nesuferita. Nu m-am gandit mult inainte sa plec. Nu stiam ce vreau sa fac odata ajunsa acolo. Ma aventuram, cu moderatie, totusi. Doar plecam intr-o tara civilizata. Nu stiam cat de legata eram de fapt de oamenii care ma inconjurau, de locurile familiare. Singura mea grija inainte sa plec a fost sa imi iau cu mine toata muzica si cat mai multe carti. Cu ele, ma simteam la adapost.

M-au tinut la adapost un timp. Cu ele am reusit o vreme sa fentez singuratatea in care m-am trezit fara nicio platosa de aparare si pe care, totusi, prin subtile mecanisme ale creierului, o negam. Nu mi-am pus problema 'radacinilor', a apartenentei. Ma credeam deasupra acestor determinari, pur conjuncturale. (Tarziu abia am descoperit ca tot - sau aproape tot - din ceea ce suntem e determinare conjuncturala). Mi-am zis ca pot deveni canadian, cat mai repede. Iar eu daca am o ambitie, nimic nu-mi sta in cale. Am rupt legaturile, si asa firave, cu comunitatea romaneasca. Imi petreceam timpul exclusiv cu canadieni get-beget. Le-am studiat obiceiurile, mentalitatea, frazele, si am vrut sa mi le insusesc rapid. Am cercetat istoria orasului, atata cata e, i-am invatat strazile si cartierele, cu specificul lor. Scriam articole in revista asociatiei non-profit pentru care lucram, in care ma dadeam unul de-ai lor. 'Noi, vancouverezii'. Am ajuns sa ma identific cu ei. In aparenta nici nu e greu. Structura lor vizibila e limpede, logica, perfect impartita in categorii. Tot ce ti se cere e sa le cunosti. Am devenit, asadar, canadian, dupa un an de zile. Stiu ca poate parea o aroganta, insa asa s-a intamplat si, cum am spus, mi-am pus toate energiile la bataie pentru asta. Insa totul se petrecea la nivel rational. Inima, adancul inimii mele, tacea. Eu am redus-o la tacere, crezand ca asta inseamna maturitate (sau asa ceva. oricum nici acum nu inteleg prea bine cum s-a intamplat). Gandeam ca un canadian, ma comportam ca un canadian, aveam valorile unui canadian si atitudinile unui canadian. Nimic rau in toate astea. Sunt lucruri de care nu ma dezic nici in ziua de azi si pe care cred ca le aveam oricum dinainte, insa pe un sol pe care e aproape imposibil sa le afirmi. Problema era ca ele nu aveau o legatura cu adancul fiintei mele, cu zonele invizibile dar esentiale ale fiecarui om. Pe scurt, nu mai simteam iubire. O, Doamne, deloc.

Lucrul asta m-a izbit cand m-am intors in Romania, in octombrie 2008. Ma uitam in ochii prietenilor mei, pe care ii iubisem, si nu mai simteam nimic. M-au primit actorii din teatru cu bratele deschise (efectiv vedeam o padure de brate) si eu nu intelegeam ce au. A inceput sa ma stapaneasca frica. O frica fara motiv. Imi era frica de oameni, de universul lor coerent afectiv. Nu ma mai puteau apara nici 'realizarile' mele dintr-o tara straina, nici trecutul care m-a format, nici sclipirile ratiunii mele. Alienare, am putea spune. Nu afirm aici banalitatea cu Occidentul sau marile metropole care alieneaza, desi e un adevar in asta, iar el se regaseste in arta occidentala din ultimele decade si in cabinetele de psihoterapie care abunda in 'clienti'. Tot ce spun e ca eu am ajuns aici, printr-o eroare de directie si ignorarea trebuintelor mele elementare - relatia calda cu ceilalti. A fost momentul cand am decis ca drumul nu mai poate continua asa, cel putin pe moment. Am stat la Ionuka in Atlanta, apoi la Oli la New York, la Ioana si Atti la Boston, si am incercat, din rasputeri, sa refac legaturile pierdute. Apoi am plecat la Philippe la Amsterdam, am stat sase luni cu Philippe, Bogdan, Mihaela. Bunatatea calda si inteligenta a lui Philippe nu va inceta sa ma minuneze niciodata.

In 11 mai 2009 m-am intors in micul meu oras. Aveam promisiunea unui job in teatru, care ma incanta. Mi-l dorisem cred ca din liceu, de cand am aflat ca exista. Criza a facut sa nu il pot avea. Vara a trecut cu prieteni de departe care erau aici in vacanta. Toamna a trecut cu excursiile la prietenii mei din Amsterdam si Bucuresti. Iarna a inceput cu prietenii mei de peste tot, care s-au adunat aici de sarbatori. In rest, alerg singura, ma duc la sala mai mereu singura, traduc filme singura in camera mea, merg la piata singura, ascult muzica singura in iPod. Am fost nevoita sa descopar ca oamenii care ma faceau sa ma simt in siguranta au plecat din micul oras sau au devenit familisti. Pe ceilalti, aparitiile fulgurante care imi aruncau bucati de lumina pe parcursul unei zile, ii intalneam datorita ziarului. Ce s-a rupt nu s-a mai putut lega, aici. Am inceput sa vad lancezeala micului oras, lipsa entuziasmului, traitul de azi pe maine, miza mica. Ma mai deranjeaza la culme si inapetenta romanilor pentru binele comun. Orizontul limitat la capatuirea personala si familiala. E un spirit la care nu mai pot adera. M-am intrebat, cum era si firesc, daca nu cumva am devenit canadian pour toujours. Nu am inca raspunsul la intrebarea asta. Sper ca nu, pentru ca imi e teribil de dor de intelegerea calda romaneasca, de spontaneiatea prieteniilor de aici. Insa uneori ma surprind si ca imi e dor de spatiile intinse americane. Inca nu stiu cum se vor transa lucrurile sau daca se vor transa. Poate imi e scris sa fiu un permanent calator.

Je voudrais

m'eloignez de vous.
tant de peine a te regarder.

Gheata

Realitatile concrete sunt triste (pentru standardele mele). De cand am venit aici nu s-au intamplat lucrurile absolut necesare pentru care am venit: job, prieteni, a sense of belonging. Lucrurile nu se leaga, asta e. Imi spun ca trebuie sa am rabdare, dar imediat ma intreb cata rabdare sa mai am? De cand am cunoscut pe pielea mea ritmul nordamerican, mi-au crescut pretentiile. Altadata, in vremurile inocentei mele, ma multumeam daca intr-o zi scriam un articol si ajungeam la coafor. Acum imi trebuie mai mult si chiar pot mai mult, pentru ca: eu nu obosesc. Plus ca am nevoie sa ma angrenez deeply in tot felul de chestii, ca sa mai uit de sacaitoarele intrebari existentiale care altminteri imi dau tarcoale mereu.

Citeam despre J.D.Salinger. Viata lui nu m-a interesat pana acum, nu ca acum ma intereseaza, dar s-a 'nimerit' sa citesc. Incerc sa nu cad in biografismul asta care castiga teren acum. Opera, asta conteaza. Iar cine e capabil sa produca opera, ar trebui sa fie scutit de scotoceala asta prin meschinariile existentei personale. In fine, nu despre asta voiam sa vorbesc. Am dat peste o cronica la "The Catcher in the Rye", pe care cronicarul o desfiinta. Estetic nula, saraca in limbaj, schematica la nivelul personajelor, manipulatoare emotional si neincitand la problematizare inteligenta. Bun, dar nu asta face intreaga literatura? Starneste emotii. E adevarat, in doze diferite, in functie de curentul epocii in care a fost scrisa. Cronicarul mai lanseaza o ipoteza cel putin dubioasa, si anume ca Salinger a inventat un mod de a simti al adolescentilor care nu exista pana atunci. Mai simplu spus, ca el le-a bagat prostii in cap adolescentilor. Cum se poate afirma asa ceva, din moment ce cartea a avut un succes imens? E evident ca adolescentii si-au regasit acolo trairi si atitudini pe care le aveau, insa nu le numisera niciodata. Salinger insusi a declarat ca romanul este 'hugely autobiographical', or el facea parte dintr-o generatie, care cel mai probabil simtea la fel ca el. Ca sa nu mai spunem ca 'The Catcher in the Rye" transcende generatiile si spatiile culturale. Se mai intreba uimit autorul cronicii, cum se face ca middle-class Americans se pot identifica cu un baiat rasfatat, de familie buna, care merge la scoli private? Dar cum se poate identifica o fata dintr-o tara din Europa de Est, proaspat iesita din comunism? Dumnezeule, dar literatura asta face: depaseste granitele stricte ale identitatii limitate ale unui individ dintr-un timp si un spatiu anume.

Acum e din nou lumina. S-a si incalzit putin. Am facut o plimbare pana la pontoane, ca imi uitasem ieri portmoneul acolo. E prima data in viata cand mi se intampla asa ceva. L-am recuperat. Pe mures plutesc bucati de gheata, care se lovesc de ponton. Peste mures se vad copacii goi, acoperiti de zapada. Totul e de o austeritate care e in ton cu interiorul meu de acum. Cate vieti traim.

"Deriva"

Am credinta ca, daca nu-i este bruiata coerenta, viata are inteligibilitate. Pe drumul lin vezi semnele care sa te ghideze. Daca pe drum se interpune ceva (de cele mai multe ori o pierdere), mersul inainte se opreste. Reconsideri tot, te trezesti in mijlocul unui univers caruia nu-i mai intelegi semnele. Dispare acea familiaritate a ta cu ce e in jur. Incepi sa pui sub semnul intrebarii si cele mai elementare conexiuni intre lucruri, intre tine si lucruri. Se instaleaza haosul intelectual. Identitatea se imprastie in mii de farame, care nu mai pot forma un intreg. In permanenta negociere intre fiinta ta si lume, termenii negocierii si-au pierdut semnificatia. Esti descoperit, niciun principiu ordonator nu te mai calauzeste. Faptul nu e firesc, asta trebuie sa se stie :) E o deviere care se cere remediata, dar remediata pe bune. Daca totul a ajuns sa se naruie, e cazul sa reconstruiesti pe niste baze solide. Sa stii de ce pui in loc ceea ce pui, sa-ti asumi fiecare caramida. In felul asta, bruiajul (pierderea) are potentialul sa devina o sansa.

**
Inspirat de romanul "Deriva" al scriitoarei britanice Joanna Kavenna. Cartea este 'o incursiune intr-o cadere nervoasa' in Londra contemporana, insa e mai mult decat atat. In primul rand, este caderea nervoasa a unui intelectual, care problematizeaza concepte si tine sa vada legaturile intre concepte si mersul fiecarei zile. Vrea nu doar sa treaca rapid peste o perioada intunecata a vietii, ci si sa o inteleaga, sa inteleaga de unde vine echilibrul adanc al unui om in ziua de azi, de ce identitatea este atat de fluctuanta, care este scopul mersului inainte. In al doilea rand (si aici am o banuiala ca autoarea nu si-a propus sa mearga pe linia asta), este confruntarea cu ceilalti in momentul caderii nervoase. Iar ceilalti ce fac? Fug. Faptul e de o tristete coplesitoare. Omul cazut caruia nu i se intinde o mana, mizerabil. Daca privesti mai indeaproape observi ca motivul pentru care fug e frica. Le e frica sa nu li se topeasca bruma de echilibru obosit la care au reusit sa ajunga. Sunt slabi si se tem sa nu fie contaminati de caderea semenului lor. Bun, toate astea se pot imbraca in frazele zilei, dar miezul ramane acelasi, subrezenia interioara, egoismul minuscul. Sa ne intelegem, cu confruntari de un asemenea grad nu te intalnesti in fiecare zi, poate niciodata. In mod normal, raporturile cu ceilalti se incadreaza in niste scheme familiare, acceptate de comun acord, in niste conventii care pot sa ajunga la profunzime, dar oricum lucrurile nu sunt pe viata si pe moarte. Cu astfel de confruntari te intalnesti atunci cand, cum spuneam, se instaleaza pierderea.

deal - vale

Acum e soare si gardul galbui-scorojit din fata geamului meu emana o lumina intensa. Ma atrage sa ies. Cum nu-mi sta in fire sa ies fara scop, o sa ies sa alerg. Nu am mai alergat demult si mi-e dor de senzatie.

Am visat ca eram la San Francisco (probabil de la filmul pe care l-am tradus). Ma intalnisem cu Miki - in vis - care locuia acolo si era cu o gasca dubioasa, de romani. Problema era ca eu tot timpul visului ma crezusem la Los Angeles si am fost ciudat de bucuroasa sa aflu ca de fapt sunt la San Francisco.

De foarte curand am bagat de seama ca nu ma mai obsedeaza sederea mea de un an jumate in Canada. Oricat as vrea sa ma mai gandesc la ea, sa-mi explic niste lucruri (preocuparea mea mentala principala de cand am plecat de acolo), nu mai pot. Nu-mi mai vine, pur si simplu. Se epuizeaza de la sine si obsesiile, ceea ce e bine. Dar vin altele :)

Mai nou am o jena in a scrie pe acest blog despre mine, iar despre altceva nu stiu sa scriu atat de competent incat sa fiu multumita de mine. Dar imi spun ca trebuie sa scriu, e un exercitiu important pe care nu vreau sa-l pierd. Azi pierdem una, maine alta si tot asa. Se cere, deci, un mic efort.

In ianuarie traiesc, ca majoritatea, un low, dupa high-ul de sarbatori. Stiam ca va fi asa si de asta mi-am si zis sa ma temperez in bucurie si entuziasm, dar cum sa te temperezi cand sunt aici: Ionuka, Maikel, Stefan, Alex, Norbi, Bogdan, Mark, Ariana, Sorin, Cristi, Laura, Miki, Cris.

In rest, ne reluam scenariile cu Darius, gasim personaje si le dam nume, imi verific e-mailul si telefonul mobil (sa nu uitam de gratioasele sms-uri trimise in 31-12-09, 23:12 si in 01-01-10, 01:10), ruminez aiurea griji si probleme si ma desfat programat cu filme si carti.

Bonjour 2010 !