Wednesday, October 08, 2014

My name is ROSY RETROSPECTION

Realitatea e că la sfârşitul lui 2009 nu o duceam strălucit.  Încă nu aveam un job full-time, locuiam cu mama, cu banii stăteam execrabil, eram single si fără perspective, mă mai bântuia şi o oarecare anxietate reminiscentă din Canada.  (Cuţitul la os mi-a ajuns abia în vara 2010, când nimic nu părea să se închege, stagnam crunt si nici măcar nu-mi mai puteam ascunde nemulţumirile).  Si, cu toate astea, când mă gândesc acum la sfârşitul lui 2009, totul mi se pare învăluit în romantism.   Aveam încă prospeţimea aceea adolescentină lipsită de responsabilităţi şi griji, ieseam seara cu Darius si invitaţii, am fost la Amsterdam trimisa de tata sa-mi alin tristetea, cred că am fost şi la Bucuresti, mă amorezasem vag si nu tin minte sa fi simtit vreun stres in general.  

Cu alte cuvinte, în pur stil eminescian, idealizăm trecutul.
(Am încercat să idealizez si prezentul.  Nu mi-a iesit).

Din seria "totul e relativ, ce ne facem?"

Mă întrebam ieri cum de unii oameni mereu îi văd pe cei mai proşti
şi mai bătuţi de soartă decât ei (şi se simt bine) şi altii îi vad mereu
pe cei mai buni ca ei (si nu se simt chiar atât de bine) ?
Prin ce mare miracol al filtrelor creierului uman
unii sunt wired într-un fel si altii în altul ?  



Monday, January 06, 2014

To myself:

Exersează privirea blândă.

O fluturare de mână dintre mobilele vechi

E evident de mult ca epoca de glorie a blogurilor personale a apus. Initial, bazandu-ma pe propriile mele perceptii, motivul pe care l-am gasit a fost ca a devenit oarecum impudic sa-ti expui trairile si cugetarile si intamplarile personale pe un blog, fie el si sub pseudonim.  Insa am fost nevoita sa renunt la explicatia asta, vazand ce inflatie de informatii personale exista pe facebook, cu nume si prenume, cu poze, cu locul de munca si liceul la care ai studiat.   Pe facebook anunti deschis si ce mananci la pranz, si cum te simti cand bei cafeaua de dimineata, ce te-a enervat pe trecerea de pietoni, ce opinii politice ai, pe scurt: scrii despre tine orice.  Si, in marea majoritate a cazurilor, fara nicio pretentie literara, ceea ce blogurile-jurnale personale se straduiau, totusi, sa aiba, si unele si reuseau.  Eu, una, lasam pe moment orice carte pentru o postare a lui Highway, Did, Exitentrance, Confrunta durerea, Ernesto Marco Hippolito, pe care nu le cunosteam in realitate, nu ma interesa viata lor per se, insa scriau genial.   Nici eu insami nu scriam numai asa, ca sa mai stie lumea cum o mai duc, ca imi era lene sa dau un telefon sau sa ies la o cafea.  Scriam cand simteam ca am ceva de spus, ca sunt inspirata, ca pot produce o placere unui cititor care nu ma cunoaste, ca scrisul meu poate fi terapeutic pentru cineva, la fel cum al altora a fost pentru mine.   Dar spatiul asta s-a golit.  Fireste, nimic nu ma impiedica sa scriu in continuare (despre mine), dar marturisesc ca am din cand in cand o nostalgie dupa casa plina care era blogosfera in vremurile ei bune.